1.   Nu uita că păşeşti permament alături de fratele tău sau sora ta, fiindcă lupţi împreună cu ei sub acelaşi stindard. Ascultă-i pe mai-marii tăi şi cinsteşte-L pe Iisus Hristos prin ei. Toţi avem un singur Domn, pe Iisus Hristos şi toţi suntem fraţi. Simte-te răspunzător faţă de fratele tău, fiindcă şi Dumnezeu te va întreba într-o bună zi: “Unde este fratele tău?”

2. “lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduhuri »
   (Epistola Sf. Apostol Pavel către Efeseni: capitolul 6, versetul 12).

3. ​"Un Cavaler Templier este un cavaler neînfricat, şi sigur pe fiecare parte a sufletului său protejat de armura credinţei , la fel cum corpul său este protejat de o armură de oţel. Ca atare el este, astfel, dublu-armat, şi trebuie să nu se teamă nici de demoni şi nici de oameni."

4.  Fiecare frate al Templului trebuie să se asigure că toţi Fraţii, dar mai cu seamă tovarăşii săi, au un comportament cuviincios, de oameni demni [. . .] dar nici pe ceilalţi să nu-i lase să facă fapte rele sau să se fălească şi să facă lucruri care contravin principiilor de cinste şi demnitate şi bunelor moravuri ale casei noastre (Articolul 367)

5. Cavalerii nu trebuie să facă diferenţă între persoane, iar respectul trebuie arătat Fraţilor după meritul fiecăruia şi nu după titluri nobiliare şi onoruri. Ei trebuie să se întreacă numai în a-şi arăta respect unii altora, în întrajutorarea reciprocă, în a purta povara mai uşor, împlinind astfel Legea pe care ne-a adus-o Iisus Hristos [. . . ]

6. VI. Fraţii întru Ordin nu trebuie să facă jurăminte. Confirmăm, precum am spus deja mai sus, faptul că nici un Frate al Ordinului nu trebuie să-şi aroge dreptul de a depune vreun jurământ, ci, noapte şi zi, cu inima curată, să-şi menţină promisiunea pe care o poate formula astfel: „Doresc să înalţ potirul mântuirii” (Ps 116, 13), aceasta însemnând ca, la moartea mea, să iau exemplul morţii Domnului şi modul în care Christos şi-a dat viaţa pentru fraţi. Acesta este un jurământ cuviincios, o ofrandă vie şi plăcută Domnului.

7. XXV.Cine cere mai mult, va primi mai puţin.În cazul în care unul dintre Fraţii Ordinului solicită, intenţionat sau spontan, piesa mai frumoasă şi mai bună, o va primi, fără ezitare, în urma unei astfel de solicitări, pe cea mai ieftină.

8. XLIII. Despre  recunoaşterea propriilor   greşeli.Cu toate că este cunoscut că fiecare cuvânt inutil înseamnă păcat, atunci ce vor spune aceia în faţa Marelui Judecător, când se laudă cu propria vinovăţie? Aşa ne învaţă profetul când spune: “Aşa am amuţit şi am tăcut …” (ps. 39,3). Cu cât ne încredinţăm mai mult tăcerii şi cuvântului bun, cu atât suntem feriţi de pedeapsa păcatului şi de vorba rea. Interzicem astfel categoric, ca vreun frate al Ordinului să se îndoiască sau să povestească cuiva atât faptele ruşinoase sau mai bine zis nechibzuinţa, pe care a arătat-o el faţă de normele impuse de serviciul cavaleresc precum şi să povestească despre plăcerile carnale cu femei rele ale vreunuia dintre fraţii săi. Iar dacă a auzit acestea povestite de altcineva, trebuie să-l îndemne pe acela la tăcere, sau dacă este mai uşor, să se îndepărteze cu pas vioi din acel loc. Şi să nu-şi împrumute urechea inimii unui vânzător de ulei.

9. L. Despre cavalerii bolnavi şi alţi fraţi. Bolnavului trebuie să-i fie acordată o mai mare atenţie după cum Iisus Hristos a acordat şi după cum este menţionat în Evanghelie: “Am fost bolnav şi m-aţi cercetat” (Mt. 25,36). Acest lucru trebuie păstrat cu sfinţenie în memorie. Bolnavii trebuie îngrijiţi cu răbdare deoarece prin ei noi câştigăm răsplata cerească.

10. LII. Nici  unul  nu  trebuie să-l provoace pe celălalt la mânie.Nu trebuie să aşteptăm în mod deschis momentul în care să-l provocăm pe celălalt la mânie deoarece marea prietenie îi uneşte într-o egală măsură pe cei săraci cu cei bogaţi prin rudenie, prin alianţă sau prin fraternitate supranaturală.

11. LXV. Despre delictele minore  şi majore. In cazul în care un frate se face vinovat de un delict minor în vorbire, în timpul serviciului sau într-un alt mod, acesta trebuie să-şi recunoască greşeala în faţa maestrului, pentru a se îndrepta; dacă este vorba de o greşeală minoră, care nu I-a devenit deja un obicei, atunci el trebuie să primească un canon de penitenţă. Dacă el îşi ascunde vinovăţia, care este mai târziu descoperită de altcineva, cavalerul va fi pasibil de o pedeapsă mult mai mare şi mai evidentă. In cazul în care un frate se face vinovat de un delict major, el trebuie să fie înlăturat din frăţie, i se interzice în acelaşi timp să mănânce cu ceilalţi la masă, i se porunceşte să mănânce singur şi să se supună complet îndurării şi hotărârii maestrului, pentru ca în ziua judecăţii să se menţină sfânt.

12. LXVI. Din ce cauză un frate nu mai poate fi păstrat în Ordin. Înainte de toate trebuie observat, că nici un frate, indiferent că este puternic sau mai puţin puternic, tare sau slab,  arogant şi atotputernic şi vrea să-şi justifice vina, nu rămâne nepedepsit. În cazul în care el nu doreşte să se îndrepte, lui trebuie să i se dea o pedeapsă mai aspră. Dacă nici ca urmare a mustrărilor binevoitoare şi a rugăciunilor săvârşite pentru el cavalerul nu doreşte să-şi îndrepte greşelile, cu atât mai mult să evolueze în trufia sa, atunci el trebuie să fie exclus din ceata pioşilor, după cuvântul Apostolului: “Scoateţi afară pe cei răi“(I.Cor 5,13). Este necesar ca oaia râioasă să fie scoasă din comunitatea fraţilor credincioşi. Maestrului, care ţine în măna sa nuiaua şi bastonul, îi mai rămâne, cu bastonul să sprijine pe cei slabi, iar cu nuiaua, să pedepsească  la mânie pe cei păcătoşi; apoi el năzuieşte să rezolve aceste probleme prin consfătuirea cu patriarhul şi prin chibzuiala spirituală, ca prin aceasta, după cum spune şi Sfântul   Maxim, să mijlocească prin bunătate atât stăruinţa culpabilităţii, precum şi să-l îndepărteze pe păcătos de la săvârşirea păcatului, însă nu  prin rigori de prisos.

13. LXIX. Despre cei ursuzi.Noi poruncim ca prin mustrarea sfântă să înlăturăm gelozia, pizma, invidia, îmbufnarea, intriga şi înjosirea si să le ocolim aşa cum ocolim ciuma. Fiecare trebuie să vegheze , ca să nu îl învinovăţească sau  să-l mustreze pe fratele său pe nedrept, cu atât mai mult cu cât ne stă mărturie cuvântul Apostolului: ”Să nu umbli cu clevetiri în poporul tău”(Lev.19,16). Dacă vreun frate l-a neîndreptăţit pe alt frate, acesta trebuie să i se adreseze cu o bunătate frăţească şi prietenească, după cum a poruncit Dumnezeu şi dacă a greşit sa îl dojenească între patru ochi. Dacă acesta nu îl ascultă, atunci se cere ajutorul unui alt frate. Dacă nici de data aceasta el nu ascultă de cuvântul celor doi fraţi, el va trebui să fie chemat în faţa tuturor şi să dea socoteală. Orbi sunt aceia care îi înjosesc pe oameni şi îi nefericesc pe aceia, care se pot apăra prea puţin în faţa urii, în timp ce ei se cufundă în vechea răutate a duşmanului perfid.

14. Cavalerii trăiesc împreună ca fraţii, într-o armonie veselă, însă sobră în acelaşi timp [. . .] ei  trăiesc într-o mare familie unită [. . .] atenţi să menţină unitatea întru Sfântul Duh şi în spiritul armoniei şi păcii. » (din “De Laude Novae Militiae” de Sf. Bernard de Clairvaux.)

 

            Printre obligaţiile pe care le impune cavalerismul Templerilor se numără asumarea obligaţiilor morale în viaţa personală, familială, profesională şi publică;

   extras din “REGULA - STATUT ORDINUL SUPREM MILITAR AL TEMPLULUI DIN IERUSALIM MARELE PRIORAT AL ROMÂNIEI MARELE PRIORAT MAGISTRAL AL ROMÂNIEI”