Teodor Bakonschi
După absolvirea facultății a lucrat, în perioada 1986-1989, ca redactor la Editura Institutului Biblic și de Misiune al Biserica Ortodoxă Română. Imediat după Revoluția din 1989, în timpul retragerii patriarhului Teoctist la Sinaia, a întemeiat la Grupul de Reflecție pentru Înnoirea Bisericii, alături de protosinghelul Daniel Ciobotea și arhimandritul Bartolomeu Anania, colegi ai săi de la Institutul de Misiune al BOR, la care au aderat preoții Constantin Galeriu, Dumitru Stăniloaie, Constantin Voicescu, ieromonahul Iustin Marchiș, precum și laicii Sorin Dumitrescu și Horia Bernea.
În 1990, Teodor Baconschi a devenit consilier la Ministerul Culturii. În același an a obținut o bursă de studii pentru doctorat din partea guvernului francez, studiind la Universitatea Paris IV Sorbonne, între anii 1990 și 1994, timp în care a obținut diploma de studii aprofundate (DEA) în anul 1991 și apoi doctoratul în antropologie religioasă și istorie comparată a religiilor, cu calificativul "magna cum laude" în anul 1994, avându-l ca îndrumător pe profesorul Michel Meslin.
După ce s-a întors în România, a lucrat pentru o perioadă ca Director al Editurii Anastasia (1995-1997). În paralel, a predat ca lector asociat un curs de antropologie religioasă la Facultatea de Filosofie a Universității din București, lucrând și ca redactor-șef la emisiunea “Viața spirituală” de la TVR. În anul 1996, a absolvit studii post-doctorale ca fellow al Colegiului Noua Europă din București.
Președintele Emil Constantinescu l-a trimis în perioada 1997-2001 în funcția de ambasador al României pe lângă Sfântul Scaun.
De asemenea, între anii 1999 și 2001, Teodor Baconschi a fost acreditat în Republica San Marino și pe lângă Ordinul Suveran al Cavalerilor de Malta.
A fost rechemat în țară în anul 2001, fiind numit în funcția de director general în Ministerul Afacerilor Externe.
În perioada noiembrie 2002–ianuarie 2005, a deținut funcția de Ambasador al României în Portugalia. Pe 21 ianuarie 2005, a fost numit secretar de stat pentru Afaceri Globale în Ministerul Afacerilor Externe.
La data de 11 septembrie 2006, Teodor Baconschi a fost demis din funcția de secretar de stat de către premierul Călin Popescu Tăriceanu ca urmare a politicii de restructurare la nivelul ministerelor. Întrebat de către Agenția Mediafax despre motivele demiterii sale, Baconschi, care nu era înregimentat politic în nici un partid, a răspuns: „A fost decizia primului-ministru de a pune în locul meu un liberal cu carnet de partid.”
Din 26 octombrie 2006, Teodor Baconschi deține funcția de consilier prezidențial la Departamentul pentru Relația cu Autoritățile Publice și Societatea Civilă, preluând postul lăsat liber de Claudiu Săftoiu, care fusese numit în funcția de director al SIE.
Pe 2 august 2007, a fost numit de către Președintele României ambasador extraordinar și plenipotențiar în Franța.
La data de 4 martie 2008, a fost numit și în calitatea de ambasador extraordinar și plenipotențiar al României în Principatul Andorrei și în Principatul Monaco.[2] Între decembrie 2009 și ianuarie 2012 a îndeplinit mandatul de ministru al Afacerilor Externe.
Pe 28 septembrie 2010 a intrat în PD-L, iar pe 13 octombrie al aceluiași an, a lansat Fundația Creștin-Democrată.[3][4][5] Baconschi a demisonat din Partidul Democrat Liberal, la data de 30 ianuarie 2014, și s-a alăturat proiectului lui Traian Băsescu, Partidul Mișcarea Populară (PMP). Imediat după, Baconschi a declarat că va candida pe listele acestui partid la Europarlamentarele din mai 2014.[6]
Ulterior, a demisionat din PMP[7] și a decis să părăsească viața politică, reintegrându-se în serviciul diplomatic al României, ca ambasador în Centrala MAE.
din WIKIPEDIA
RELATIVISMUL
Relativismul este uneori identificat (de obicei de către criticii săi) ca teza conform căreia toate punctele de vedere sunt la fel de valabile. În etică, aceasta înseamnă a spune că toate moralitățile sunt la fel de bune; în epistemologie implică faptul că toate credințele sau sistemele de credință sunt la fel de adevărate. Criticii relativismului resping de obicei astfel de concepții ca fiind incoerente, deoarece implică validitatea chiar și a opiniei că relativismul este fals. Ei susțin, de asemenea, că astfel de puncte de vedere sunt periculoase, deoarece subminează întreprinderea de a încerca să ne îmbunătățească modul de gândire.
Poate pentru că relativismul este asociat cu astfel de puncte de vedere, puțini filosofi sunt dispuși să se descrie ca relativisti. Cu toate acestea, majoritatea gânditorilor de frunte care au fost acuzați de relativism - de exemplu, Ludwig Wittgenstein , Peter Winch, Thomas Kuhn, Richard Rorty , Michel Foucault , Jacques Derrida - împărtășesc un anumit teren comun care, deși este relativist recunoscut, oferă o bază pentru poziții mai sofisticate și poate mai apărabile.
Deși există multe tipuri diferite de relativism, toate au două caracteristici comune.
(1) Toți afirmă că un singur lucru (de exemplu, valori morale, frumusețe, cunoaștere, gust sau sens) este relativ la un anumit cadru sau punct de vedere particular (de exemplu, subiectul individual, o cultură, o eră, un limbaj sau o schemă conceptuală) ). (2) Toți neagă faptul că orice punct de vedere este privilegiat în mod unic asupra tuturor celorlalți.
Nihilismul
Nihilismul este credința că toate valorile sunt nefondate și că nimic nu poate fi cunoscut sau comunicat. Este adesea asociat cu pesimismul extrem și un scepticism radical care condamnă existența.
Un adevărat nihilist nu ar crede în nimic, nu ar avea loialități și nu ar avea alt scop decât, poate, un impuls de distrugere. În timp ce puțini filozofi ar pretinde că sunt nihilisti, nihilismul este cel mai adesea asociat cu Friedrich Nietzsche care a susținut că efectele sale corozive ar distruge în cele din urmă toate convingerile morale, religioase și metafizice și ar precipita cea mai mare criză din istoria umană.
În secolul XX, teme nihiliste - epistemologiceeșecul, distrugerea valorii și lipsa scopului cosmic - i-au preocupat pe artiști, critici sociali și filosofi. La mijlocul secolului, de exemplu, existențialistii au ajutat la popularizarea principiilor nihilismului în încercările lor de a-și tăia potențialul distructiv. Până la sfârșitul secolului, disperarea existențială ca răspuns la nihilism a dat locul unei atitudini de indiferență, adesea asociată cu antifondationalismul.
A trecut peste un secol de când Nietzsche a explorat nihilismul și implicațiile sale pentru civilizație. După cum a prezis, impactul nihilismului asupra culturii și valorilor secolului al XX-lea a fost omniprezent, tenorul său apocaliptic generând o stare de întuneric și o mulțime de anxietate, furie și teroare. Interesant este faptul că Nietzsche însuși, un sceptic radical preocupat de limbaj, cunoaștere și adevăr, a anticipat multe dintre temele postmodernității.
Este util să observăm, așadar, că el credea că putem - la un preț teribil - să lucrăm în cele din urmă prin nihilism. Dacă am supraviețui procesului de distrugere a tuturor interpretărilor lumii, am putea descoperi probabil cursul corect pentru omenire.
LINKAgnosticismul este concepția filozofică potrivit căreia adevărul anumitor afirmații, mai ales afirmații teologice privind existența unui Dumnezeu sau a unor zei, este fie necunoscut, fie imposibil de aflat.
Termenul agnostic a fost creat de Thomas Henry Huxley în 1869 și este folosit și pentru descrierea celor neconvinși de existența zeităților sau altor aspecte religioase. Cuvântul agnostic provine din greacă, compus din particula a (fără) și gnosis (cunoaștere). Agnosticismul nu este doar contrar gnosticismului, ci tuturor dogmelor religioase, pe care le consideră nedemonstrabile și prin urmare lipsite de orice certitudine.
Agnosticii pot afirma fie că nu este posibil să existe cunoaștere spirituală, fie că ei, personal, nu dispun de o asemenea cunoaștere. În ambele cazuri este expus scepticism față de doctrinele religioase.
Atitudinea acelora care preferă să nu se pronunțe asupra problemelor care nu intră în câmpul datelor experienței.
Termenul a luat naștere în ambientul pozitivismului.
Deși nu neagă existența lui Dumnezeu, agnosticismul spune că Dumnezeu nu poate fi cunoscut, iar existența lui nu poate fi probată (demonstrată).
Susținut în forma lui cea mai rigidă de Thomas Henry Huxley (1825-1895) este și poziția împărtășită de toți aceia care nici mai înainte n-au recunoscut posibilitatea de a ști dacă Dumnezeu există sau nu.
De exemplu, pentru Immanuel Kant, Dumnezeu, sustras cunoașterii teoretice, rămâne un postulat al rațiunii practice; Friedrich Schleiermacher consideră religia fondată pe sentiment; Carl Gustav Jung îl vede pe Dumnezeu ca pe un produs al abisului inconștient al eului.
Opunându-se agnosticismului, în primul Conciliu din Vatican, Biserica Catolică a susținut că „plecând de la lucrurile create, Dumnezeu poate fi cunoscut cu certitudine prin lumina naturală a minții”. Această poziție pleacă de la convingerea că inteligența umană este legitim deschisă transcendenței și, prin urmare, este în măsură să-l întâlnească pe Dumnezeu în cercetarea Adevărului, cu condiția subînțeleasă de a nu contrazice dogmele catolice și autoritatea Papei drept conducător unic al tuturor creștinilor.
Agnosticism
Agnosticismul este concepția filozofică potrivit căreia adevărul anumitor afirmații, mai ales afirmații teologice privind existența unui Dumnezeu sau a unor zei, este fie necunoscut, fie imposibil de aflat.
Termenul agnostic a fost creat de Thomas Henry Huxley în 1869 și este folosit și pentru descrierea celor neconvinși de existența zeităților sau altor aspecte religioase. Cuvântul agnostic provine din greacă, compus din particula a (fără) și gnosis (cunoaștere).
Agnosticismul nu este doar contrar gnosticismului, ci tuturor dogmelor religioase, pe care le consideră nedemonstrabile și prin urmare lipsite de orice certitudine.
Agnosticii pot afirma fie că nu este posibil să existe cunoaștere spirituală, fie că ei, personal, nu dispun de o asemenea cunoaștere. În ambele cazuri este expus scepticism față de doctrinele religioase. Atitudinea acelora care preferă să nu se pronunțe asupra problemelor care nu intră în câmpul datelor experienței.
Termenul a luat naștere în ambientul pozitivismului.
Deși nu neagă existența lui Dumnezeu, agnosticismul spune că Dumnezeu nu poate fi cunoscut, iar existența lui nu poate fi probată (demonstrată).
Susținut în forma lui cea mai rigidă de Thomas Henry Huxley (1825-1895) este și poziția împărtășită de toți aceia care nici mai înainte n-au recunoscut posibilitatea de a ști dacă Dumnezeu există sau nu.
De exemplu, pentru Immanuel Kant, Dumnezeu, sustras cunoașterii teoretice, rămâne un postulat al rațiunii practice; Friedrich Schleiermacher consideră religia fondată pe sentiment; Carl Gustav Jung îl vede pe Dumnezeu ca pe un produs al abisului inconștient al eului.
Opunându-se agnosticismului, în primul Conciliu din Vatican, Biserica Catolică a susținut că „plecând de la lucrurile create, Dumnezeu poate fi cunoscut cu certitudine prin lumina naturală a minții”. Această poziție pleacă de la convingerea că inteligența umană este legitim deschisă transcendenței și, prin urmare, este în măsură să-l întâlnească pe Dumnezeu în cercetarea Adevărului, cu condiția subînțeleasă de a nu contrazice dogmele catolice și autoritatea Papei drept conducător unic al tuturor creștinilor.
Agnosticismul poate fi împărțit în mai multe subcategorii, toate fiind categorisiri foarte recente. Printre variații se numără:
Agnosticismul ateist Agnosticii ateiști sunt atei datorită lipsei credinței în existența vreunei zeități și agnostici pentru că nu pretind cunoașterea că o zeitate nu există.
Agnosticismul teist Poziția celor ce nu susțin cunoașterea existenței vreunei zeități și totuși cred într-o astfel de existență.
Apateismul sau agnosticismul pragmatic Poziția conform căreia nu există dovezi pentru existența sau nonexistența vreunei zeități, dar din moment ce orice zeitate care ar putea exista pare nepreocupată de univers și bunăstarea locuitorilor săi, întrebarea este în mare parte academică.[1]
Ignosticismul Poziția conform căreia o definiție coerentă a unei zeități trebuie afirmată înainte ca întrebarea cu privire la existența unei zeități să poată fi discutată în mod semnificativ. Dacă definiția aleasă nu este coerentă, ignosticul menține poziția noncognitivistă conform căreia existența unei zeități este lipsită de sens ori netestabilă empiric.[2]A.J. Ayer, Theodore Drange și alți filozofi văd atât ateismul, cât și agnosticismul, ca fiind incompatibile cu ignosticismul, pe motiv că ateismul și agnosticismul acceptă că „o zeitate există” este o afirmație ce are sens, pentru care sau împotriva căreia se poate argumenta.
Agnosticismul puternic (numit și „dur", „închis", „strict" sau „agnosticism permanent”) Poziția conform căreia problema existenței sau nonexistenței uneia sau mai multor zeități, precum și adevărata natură a realității, nu pot fi cunoscute datorită inablilității naturale a oamenilor de a verifica o experiență prin comparație cu altceva în afara unei alte experiențe subiective. Un agnostic puternic ar spune, „Nu pot ști dacă o zeitate există sau nu și nici ție nu îți stă în putință”.
Agnosticismul slab (numit si „moale”, „deschis”, „empiric” sau „agnosticism temporar”) Poziția conform căreia existența sau nonexistența vreunei zeități este momentan necunoscută, însă nu este neapărat imposibil de aflat; prin urmare, o astfel de persoană își va reține judecata până când vreo dovadă va deveni disponibilă. Un agnostic slab ar spune „Nu știu dacă vreo zeitate există sau nu, însă poate într-o bună zi, când vor exista dovezi, vom putea afla”.
Agnosticismul spiritual Agnosticii care urmează practici religioase și spirituale tradiționale în absența cunoașterii lui Dumnezeu, fiind în același timp ireligioși.