Dacă în alte ţări europene, precum Franţa, Anglia, Germania, încreştinarea menhirilor a fost realizată prin transformarea acestora în cruce de piatră, prin modificarea părţii superioare în cruce, gravarea unei cruci, sculptarea unei cruci în vârf şi reprezentarea lui Hristos răstignit, în România, astfel de situaţii, semnalate în urmă cu câţiva ani la Baru Mare, Petroşani-Lunca şi Petrila, s-au produs fără să se intervină direct cu un semn, simbol sau înscris creştin: ,,Nu au fost transformaţi în cruci, nu li s-a gravat o cruce etc. Au fost numai acoperiţi cu o structură de lemn şi tablă, structură prinsă de piatra alungită în aşa fel încât să o acopere în arc de cerc protector.
Structura de lemn are cioplit semnul crucii, are atârnate icoane, este acoperită cu şindrilă (draniţă) sau cu tablă, detalii diferite de la un menhir creştinat la altul. Menhirele respective se află în sau lângă cimitirele vechi, situate lângă vechi biserici de lemn, la margine de uliţe, mutate lângă biserici noi de lemn. Ele constituie azi stâlpul susţinător sau „piciorul” torţelor, numite aici, în Bazinul Haţeg şi Bazinul Petroşani, cruci. Aşadar, în zona Haţeg şi Petroşani există trei tipuri de menhiri creştinaţi:
menhirii de la Baru Mare, localizaţi în cimitirul vechi (sârbesc), încreştinaţi prin transformarea lor în troiţe;
menhirii de la Petroşani (Lunca), Jieţ şi Petrila, plasaţi în cimitire sau în preajma acestora, încreştinaţi şi ei prin transformarea în troiţe, prin simpla supra-adăugare a unei structuri de lemn sub formă de cruce sau cu mici cruci de lemn care realizează troiţa propriu-zisă;
al treilea tip de menhir creştinat, alcătuit dintr-un bloc alungit pe care a fost incizată o cruce de Malta, se găseşte la marginea cimitirului vechi din Jieţ, nefiind transformat în troiţă. Prin încreştinarea lor târzie sub formă de troiţe, aceste monumente arhaice, pietre sacre, de origine cultică, aşezate lângă primele biserici şi cimitire din localităţile respective, au fost slavate de la distrugere. Încreştinarea acestor pietre arhaice (6000-4500 a. Chr.) sub formă de troiţe este un fenomen interesant, semnalat de curând în literatura de specialitate.
În legătură cu fenomenul încreştinării stelelor funerare romane şi al originii troiţelor, Mircea Cristian Pricop semnala ca manifestare a frumuseţii credinţei, din perspectivă mistico-simbolică, o cruce din secolul VI descoperită la Callatis (Mangalia), pe care sunt gravate în greacă cuvintele Viaţă şi Lumină, ca nume biblice ale lui Hristos Cel Răstignit. Acest autor a identificat şi clasificat ca troiţe unele cruci de tip cenotaf, prototroiţe sau arhetroiţe descoperite în Scythia Minor, extinzând vechimea cunoscută a troiţelor până în secolele V-VI, adică înainte de invazia avaro-slavă. El le consideră ca fiind cele mai vechi troiţe din spaţiul românesc.
Cu alte cuvinte, originea presupusă a acestor prime troiţe de la noi s-ar afla în crucile şi stelele funerare ale creştinilor din perioada constantiniană, de după edictul de la Milan (313), iar continuitatea prezenţei lor pe teritoriul românesc actual în perioada de după căderea limes-ului dunărean şi distrugerea romanităţii sud-dunărene, prin invazia triburilor slave, în jurul anului 602, se poate studia prin analizarea comparativă a elementelor decorative, a raporturilor interetnice şi a influenţelor reciproce stabilite între populaţiile migratoare şi protoromânii autohtoni.
Pornind de la această intersecţie simbolică între Viaţă şi Lumină, autorul menţionat consideră că semnele şi simbolurile codului plastic şi religios arhaic s-au închinat şi subsumat Crucii ca semnul şi simbolul totalizant cel mai deschis, inculturalizarea fiind o biruinţă a Crucii în viaţa şi operele sau mărturiile plastice ale credinţei strămoşilor. Această cercetare reprezintă şi teoria cea mai nouă despre originea troiţelor în arhetroiţe sau prototroiţe derivate ale evoluţiei stilistice a Sfintei Cruci. Practica aşezării acestor cruci şi icoane „la vedere”, la răscruci şi locuri vizibile, deasupra porţilor şi a caselor, cu ocazia unor evenimente deosebite, ar fi apărut în secolul al IV-lea şi s-a menţinut până în prezent, ca o tradiţie autentic ortodoxă, troiţele aparţinând astfel exclusiv creştinismului prin tot mesajul lor.
Cultul troiţei ar fi preluat de la vechile credinţe agrare doar limbajul estetic şi elementele simbolice, metamorfozate şi înnoite de mesajul creştin. Cu alte cuvinte, mesajul troiţei este unul pur creştin, chiar dacă foloseşte elemente simbolice ale codului plastic arhaic. Troiţa ar putea fi aşadar asociată, pe de o parte, cu lupta Bisericii împotriva mijloacelor cultului păgân, a micilor altare publice răspândite în număr mare, .. pe de altă parte, acest gen de monumente a ajutat la propagarea ortodoxiei credinţei şi a unităţii cultice.
Troiţele fac parte din moştenirea spirituală românească, sunt documente ale memoriei noastre şi descriu simbolic poziţia noastră specială ca popor în istorie la răscrucea dintre Orient şi Occident. Proverbiala refugiere în munţi în faţa năvălitorilor şi frecventa înfrăţire a românului cu codrul a făcut ca locul bisericilor să fie luat de Crucea Domnului Hristos, sub închipuirea troiţei: „Atunci, în jurul unei astfel de cruci, se făcea toată slujba; ea înlocuia biserica, o rezuma în ce avea mai caracteristic” (Nicolae Iorga).
„Evident, în sec. XIV-XV, arborele cosmic este înlocuit aproape total de substitutul său crucea, care devine modelul universal al monumentelor creştine … Reminiscenţele păgâne se păstrează, însă, într-o multitudine de forme, de cele mai multe ori fără voia meşterilor, datorită presiunii exercitate de tiparele stilistice zonale. Aşa se face că troiţele, de o imensă varietate stilistică, urmaşele fireşti ale coloanelor şi stâlpilor cerului, reprezintă o sinteză ad-hoc între straturile arhaice şi cel creştin. În orice caz, ele preiau învăţătura creştină (imagistica biblică) într-un mod cu totul propriu, adaptând-o viziunii populare româneşti asupra lumii şi vieţii“.
În spaţiul românesc creştinismul s-a grefat lent dar sigur, cu multă înţelepciune, pe vechile tradiţii plastice ale zonei. Astfel, coloanele cerului au fost încreştinate şi transformate în troiţe prin marcarea lor cu semnul repetat al crucii, sculptat sau pictat, dar şi prin reprezentarea unor scene iconografice creştine: Răstignirea, Învierea, Treimea, Maica Domnului cu Pruncul, Cina cea de taină, Botezul Domnului. Formele arhaice au supravieţuit ca structură, dar uneori au existat încercări brutale de eliminare sau mascare a lor, cum au fost cazurile izolate de interzicere a crucilor gorjene de jurământ ori placarea repetată a coloanelor vechi cu scene iconografice pictate pe tablă, în zona Dâmboviţa, Argeş.
Ambianţa troiţelor a fost una etnologică, pur românească din toate punctele de vedere: arhitectura, pictura, ornamentica lor aveau legătură cu cultura populară creştină, în care se regăseau elemente ale mitologiei, magiei şi ritualisticii arhaice preluate prin filtrul creştin. Crucile cu imaginea Răstignirii sunt împodobite cu prosoape cu motive populare, cu oale de lut, cu cununi de spice sau sânziene, cu o pânză specială la sărbătoarea Paştilor, însemnând veşmântul de lumină al Învierii (zona Sălaj, Făgăraş, Mediaş, Galaţi).
În câteva sate din preajma oraşului Târgu-Mureş, aproape de mânăstirea Recea, la Ungheni şi Cerghid, am remarcat un fenomen deosebit: împodobirea la Paşti a troiţelor cu un şirag de ouă roşii chiar la gâtul Domnului Iisus Hristos. Imaginea este foarte puternică şi pare a fi o tradiţie veche, care merită atenţia etnologilor şi teologilor: Hristos împodobit cu simbolul cel mai popular al Învierii.