Cuvantul „Troiţă” asociat cu slavul “trojka” pare a se fi înrădăcinat în tezaurul nostru terminologic în perioada de înrâurire slavo-bulgară, între secolele VII şi XI. I. Oprişan ne dă şi variantele zonale ale termenului românesc generic de troiţă: „cruci la răscruci“ (Nordul Moldovei), „răstigniri“ (Maramureş), „icoane“ (Vâlcea), „rugi“ (Ţinutul Pădurenilor), „lemne“ (în documenetele mai vechi), „cruci“ (Transilvania, Oltenia).
În mod sigur rostul troiţelor era unul bine fixat încă de timpuriu în cadrul societăţii medievale româneşti, de la cnezi şi voievozi locali până la marile dinastii domneşti: un rost comemorativ legat de luptele împotriva năvălitorilor păgâni, perpetuarea memoriei unui monument mai vechi ori a numelui eroilor căzuţi în alte locuri, altul comunicativ, legat de mijlocirea unor legi sau porunci domneşti către popor.
Troiţa din piatră este o ctitorie mai întâi a membrilor marii nobilimi româneşti, iar din secolul al XVIII-lea şi a târgoveţilor, obştilor săteşti, preoţilor de mir şi a monahilor. Troiţele de lemn au fost dintotdeauna ctitoria ţăranilor, care şi-au exprimat prin ele jertfelnicia şi măiestria, unind în realizarea lor plastică imaginarul arhaic şi elementele iconografiei creştine.
Pe lângă rolul lor memorial, social şi religios, troiţele au avut şi unul practic, legat de stabilirea hotarelor, de multe ori desemnând numele câte unui loc. Ele au fost puncte de referinţă în orientare în multe din hrisoavele medievale legate de moşii şi hotărnicii. Unele dintre ele erau plasate pe marginea vechilor căi de comunicaţie.
Din nefericire, lucrările de modernizare a drumurilor s-au transformat de multe ori în încercări de secularizare a acestora, prin eliminarea troiţelor şi însemnelor creştine, cel mai cunoscut caz fiind cel al dislocării troiţelor voievodale sau nobiliare din judeţele Buzău, Vâlcea şi Argeş. Odinioară, când un preot primea o parohie, lua în primire spre purtare de grijă întreg patrimoniul material al comunităţii, iar unul dintre angajamentele concrete în acest sens, uneori declarat solemn în cuvântul de la slujba de instalare, era chiar grija faţă de cimitir şi troiţe.
Rolul benefic al troiţelor şi menţinerea lor în calitate de ctitorie populară până în prezent în centrul vieţii creştine vin din îmbinarea rolului lor cultic, social şi harismatic: locul cinstit cu semnul hristic, hotar, fântână, izvor, livadă, ogor, drum, răscruce, şi beneficiarii lui primesc sfinţire, putere, demnitate creştină de mărturisitori şi de ctitori.
Troiţa constituie cea mai firească formă de întrupare a credinţei în mediul românesc atât de impregnat de semnul hristic şi de grija pentru închinare. De fapt, sfinţirea locului pentru zidirea unei biserici se face în primul rând prin ritualul înfigerii sau împlântării Crucii chiar pe locul viitorului altar de către episcop sau de către un preot delegat de către episcop (canonul 31 al Sf. Nichifor Mărturisitorul, +818). Există, astfel, posibilitatea slujirii liturgice în preajma troiţei de la locul de biserică. Cercetătorul I. Oprişan ne oferă o imagine asupra tipologiei troiţei pe regiuni.
Cele mai interesante troiţe, remarcabile prin arhaismul lor, se păstrează în judeţele Buzău, Dâmboviţa, Olt, Vâlcea, Gorj, Mehedinţi, în timp ce în zone recunoscute în genere ca tradiţionaliste, precum Moldova, Transilvania şi Banat, formele arhaice au fost în cea mai pare parte înlocuite, datorită influnţei catolice, de către troiţa în formă de crucifix.
Crucile vechi din Moldova, de pildă, făcute după modele arhaice unice ale coloanelor cerului, cu coarne de consacrare, şi a troiţelor cu secure, prezentate de către Tudor Pamfile în 1910, şi-au pierdut acest aspect arhaic.
În judeţul Buzău predomină troiţele de formă străveche, coloane ale cerului în variante originare sau încreştinate, stâlpi funerari arhaici şi cruci de piatră.
În judeţul Dâmboviţa se păstrează tot o formă străveche de troiţă: cruci pereche înscrise într-un cerc şi reunite în partea superioară printr-o aşa-numită talpă a cerului.
În Vâlcea, Argeş şi Olt predomină genul de troiţă-icoană sau troiţă iconostas, înscrisă într-o incintă de tip pridvor.
În Gorj şi Mehedinţi sunt specifice un gen de troiţe-panou antropomorfe, dar şi troiţe grătar şi coloane ale cerului cruciforme. În judeţul Gorj, troiţele şi crucile se raportează la foarte interesantele rituri de înmormântare. Se păstrează aici stâlpii arhaici de mormânt, de bărbat şi de femeie, crucile de apă, de punte, de jurământ, de transhumanţă, de pomenire. În judeţul Gorj, troiţele şi crucile se raportează la foarte interesantele rituri de înmormântare – Bernea 2007.
În rezumat, există trei tipuri stilistic specifice troiţelor româneşti:
tipul discofor (roata valahă), cu o diversitate de forme care reies din jocul cruce-disc solar;
tipul de troiţă arboriform, cu mai multe braţe sau cu structuri stiliforme (triunghi, romb, disc)
şi cel mai răspândit, tipul antropoform.
În fiecare zonă s-au impus anumite tipare, care au dat o tradiţie locală aparte: coloanele cerului buzoiene, troiţa-pridvor iconoforă oltenească şi troiţa cruciformă în general. În legătură cu raportul real dintre arborele vieţii şi Cruce, dintre simbol şi împlinire, Costion Nicolescu ne ajută să înţelegem că este vorba despre o trecere din copilăria umanităţii în maturitatea sa spirituală. Judeţele din partea sudică a Transilvaniei, Hunedoara, Sibiu şi Braşov, au moştenit troiţele-baldachin, având în centru cruci de piatră de obicei pictate, precum sunt cele ale junilor braşoveni, cele din Răşinari şi din Mărginimea Sibiului, iar în satele mai izolate stâlpii funerari, în formă de coloană, numiţi „cruci de bărbat“, şi cruciformi, pentru femei, numiţi „stâlpi de femei“.
În Apuseni, datorită şcolii de pietrari de la Ţebea, de la începutul secolului al XIX-lea, s-au răspândit crucile monumentale de piatră, sculptate şi pictate, dar se găsesc şi troiţe supraetajate în formă de T. Preotul Iulian Nistea de la Paris, originar din Alba Iulia, dar cu rădăcinile strămoşeşti în Sălciua, a publicat acum câţiva ani o serie de fotografii de o deosebită valoare, cu troiţe şi cruci din zona Apusenilor, dintre care se detaşează o veche troiţă de lemn chiar din Sălciua, de o frumuseţe uimitoare. nistea.com/media.htm#imagini Amplasamentul iniţial al acestei cruci ne arată că rostul ei era de a pecetlui locul şi de a-l străjui cu semnul biruinţei totale şi deal prezenta ca paradis restaurat chiar prin Crucea Domnului.
În jurul sărbătorii Sfinţilor Petru şi Pavel se face rugăciune în imaş, la Cruce, după care preotul face sfeştanie cel puţin la una din colibe, prilej cu care băciţele pregătesc caşul popii. Şi crucile din Apuseni i-au deranjat pe comunişti, care au avut intenţia să distrugă crucea cea mare de la Sălciua, aflată între biserică şi casa parohială, dar parohienii au mutat-o într-o noapte, instalând-o în vârful Citerii.
Pretutindeni în locurile cu culturi agricole şi de păşunat se regăsesc în Apuseni cruci vechi de lemn sau de piatră, aşa numitele cruci celtice sculptate, cu semnul soarelui între braţe, evocând Soarele dreptăţii: „La aceste cruci de hotar se făceau slujbe religioase, sfeştanii primăvara, când se ieşea cu animalele în imaş, la colibă, şi masluri la unele dintre ele, cum este crucea din şaua Crocanilor, din Meterg, prilej cu care se întâlneau aici credincioşii din mai multe sate la rugăciune şi sfinţirea apei, cu care stropeau mai apoi sălaşele, holdele şi animalele”.
Această tradiţie străveche a slujbelor de la hotarul mai multor sate n-a fost deloc studiată, deşi ea se regăseşte nu numai în memoria celor mai vârstnici, ci este încă vie în mai multe zone. Am întâlnit-o în relatările preoţilor din zone învecinate judeţului Alba, precum Cetatea de Baltă şi Târnăveni: la hotarul comun al satelor Cetatea de Baltă şi Crăciunelu de Sus sau al satelor Botorca- Deleni de lângă Târnăveni, unde au loc slujbe comune la sărbători, în special aşa-numitul maslu de hotar, urmat de agape şi serbări populare. E foarte posibil ca aceste petreceri populare să aibă şi ele origini mai vechi, deoarece Romulus Vulcănescu vorbeşte despre nişte petreceri care aveau loc după consacrarea coloanelor cerului, încheiate în momentul înserării cu hore ale luminii.
În orice caz, despre obiceiuri asemănătoare relatează şi Ovidiu Daneş, în legătură cu troiţele din Mărginimea Sibiului: „Iniţial, cu funcţii legate exclusiv de sacru – prin participare ritualică, investitură apotropaică sau caracter funerar, troiţele se rezumau la o cruce de piatră sau de lemn fixată în puncte de mare concentrare simbolică. O zonă subtilă delimita ceea ce este propriu, cunoscut, vecin, de alteritatea radicală. Locuri care prin sfinţirea lor în cursul slujbelor de Înălţare (Ispas), Bobotează, Rusalii, Crăciun, deveneau temporar publice, asimilabile şezătorilor – obiceiuri păstrate azi în Sibiel şi Cacova (Fântânele), Apoldu de Jos. Multe dintre ele construite la graniţele dintre satele care aveau vecinătate cu Sibiul, troiţele justificau, după legile nescrise, hotarul.
Răşinărenii au ridicat nu mai puţin de trei monumente într-un spaţiu restrâns, la limita de răsărit a satului. A fost timpul în care localnicii includeau troiţele în diversele lor strategii politice, fără a le exclude valoarea simbolică iniţială”. Slujbele speciale la troiţe nu se fac numai la hotar, ci la troiţa principală dintr-un sat îndeosebi, la Înălţare, dar şi la alte sărbători, existând sate, precum Lupşa din judeţul Alba, unde rânduiala este ca la fiecare sărbătoare mare, la Paşti, Înălţare, Sântămărie, să se slujească la câte o troiţă anume de fiecare dată.
Un caz special îl reprezintă satul Aruncuţa din judeţul Cluj, unde, în postul Sfintei Marii, se slujeşte în fiecare seară la câte una din cele 15 troiţe ale satului, iar fiecare ctitor oferă ofrandă de pomană în cinstea strămoşilor săi. Astfel, Postul verii ia alura unei procesiuni comunitare, cu opriri la troiţele satului.
În Ţara Făgăraşului, dar şi pe Târnave şi în multe alte locuri, după binecuvântarea holdelor de către preoţi, credincioşii aşează cununi de spice la troiţe, dar şi la crucile de prapor, în anumite zone, iar la sărbătoarea Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul, cununi de sânziene, ca jertfă.
În zona Maramureşului predomină troiţele cruci cu aşa-numita roată valahă şi străvechi cruci de piatră de origine celtică. Pe cele mai vechi dintre porţile uriaşe de lemn maramureşene se pot citi de multe ori hieroglifele cruciforme ale omului-cruce, bărbat şi femeie, semne arhaice care se regăsesc de altfel şi pe vechile lăzi de zestre româneşti, în special pe cele din zona Gorj şi Mehedinţi păstrate în Muzeul Porţilor de Fier de la Drobeta-Turnu-Severin. Deasupra acestor porţi maramureşene se poate admira de multe ori respiraţia luminoasă, cerească, a Crucii.
