Troiţele şi crucile de hotar din piatră sunt acele monumente care delimitau teritoriile până acum mai bine de o sută de ani. De asemenea, aceste elemente culturale mai aveau şi rolul de a reaminti anumite evenimente considerate importante la un anumit moment dat. Unele dintre acestea au fost ridicate acum peste 500 de ani, iar azi sunt într-o fază avansată de degradare, existând riscul dispariţiei lor.
Memoria colectivă a păstrat istorii ale locurilor şi poveştile personale care au generat construirea troiţelor, pietrelor şi crucilor de hotar din piatră. Acesta se află nu doar în judeţul Olt, ci în toată ţara, dar la Olt a existat interesul câtorva persoane iubitoare de istorie care nu au vrut să lase ca asemenea dovezi ale trecutului să dispară. O inventariere a fost efectuată în acest sens şi a cuprins zeci de astfel de asemenea elemente culturale: pietre şi cruci de hotar din piatră, dar şi troiţe. Ulterior, acestea au fost cuprinse într-o carte numită “Caietele etnofolclorice ale Oltului – Troiţele şi crucile de hotar. Rolul şi semnificaţiile acestora în viaţa aşezărilor rurale din judeţul Olt”. Întocmită de Valeru Ciurea, referent la Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Protejarea Culturii Tradiţionale (CJCPCT) Olt, şi, respectiv, conf.univ.dr. Gabriela Rusu-Păsărin de la Universitatea din Craiova, cartea a putut fi realizată doar în baza derulării unui proiect finanţat de Ministerul Culturii, reuşind să scoată la lumină elementele cu valoare identitară mai-sus amintite cu scopul de a trage un semnal de alarmă şi a le salva de la degradare şi uitare.
Iniţiatorii proiectului relevă că unele dintre troiţele şi crucile de hotar din piatră de pe raza judeţului Olt au fost ridicate şi acum câteva sute de ani. De exemplu, cea mai veche cruce de piatră din judeţ a fost identificată ca provenind din anul 1615 şi ridicată în satul Comanca din comuna Deveselu. Crucea în cauză se încăpăţânează să înfrunte intemperiile şi dezinteresul oamenilor.
Multe alte asemenea elemente culturale, fie că sunt cruci de piatră de hotar sau troiţe, zac însă peste tot, dar nu toate pot fi identificate deoarece scrisul inscripţionat ori nu se mai distinge, ori nu sunt specialişti interesaţi să facă acest lucru. Cei care au efectuat inventarierea acestor monumente în judeţul Olt sunt conştienţi că numărul lor este mult mai mare decât se crede, dar că ele sunt greu de descoperit din cauza dezinteresului oamenilor şi a autorităţilor în principal. Specialiştii Centrului Judeţean pentru Conservarea şi Protejarea Culturii Tradiţionale Olt atrag atenţia că este imperios necesară restaurarea şi protejarea acestor dovezi de viaţă comunitară într-un timp cât mai scurt din două motive: starea actuală a troiţelor şi a crucilor de hotar, respectiv vârsta înaintată a meşterilor populari care mai execută asemenea lucrări.
În judeţul Olt mai există în prezent doar o mică parte din aceste pietre de hotar, lăsate acum în majoritate de izbelişte, în ciuda importanţei lor istorice de-a lungul ultimelor sute de ani. „Vorbim despre elemente palpabile ale istoriei noastre. Din păcate, noi nu am înţeles încă importanţa acestora şi riscăm să rămânem fără aceste dovezi ale culturii şi istoriei. Cele mai multe dintre ele nu sunt deloc puse în valoare, iar cele vechi sunt cele mai năpăstuite. Troiţele ridicate mai nou, adică după anii 1990 încoace, se prezintă într-o stare bună şi sunt îngrijite de oameni, în special de către cei care sunt rude ale celor care le-au ridicat, dar cele vechi sunt lăsate în continuare de izbelişte. Aici se încadrează în special pietrele şi crucile din piatră de acum câteva sute de ani, care zac pe te miri unde – pe cine ştie ce câmp agricol, unele sunt deja căzute la pământ şi nimeni nu le dă atenţie crezând că nu au niciun rol. Comuniştii au avut o adevărată aversiune faţă de troiţele şi crucile de hotar din piatră, pe unde le vedeau le vroiau dispărute, dar acum suntem în alte vremuri şi ar trebui să ne comportăm ca atare şi să repunem în valoare aceste monumente istorice. Aici, primarii ar trebui şi pot avea un cuvânt de spus, dar, din păcate, nu o fac şi este păcat de ce se pierde, mai ales că nu ar implica nici costuri financiare mari”, este de părere Valeru Ciurea, referent în cadrul Centrului Judeţean pentru Conservarea şi Protejarea Culturii Tradiţionale (CJCPCT) Olt.
În judeţul Olt se pare că troiţele de hotar ar fi mai numeroase decât celelalte elemente culturale menţionate, acestea având semnificaţii multiple: troiţe de drum, troiţe de fântână, troiţe în câmp, troiţe pentru eroi, troiţe adăpost. Gabriela Rusu-Păsărin, co-autoare a lucrării “Caietele etnofolclorice ale Oltului – Troiţele şi crucile de hotar”, spune:
“Troiţele din cimitire sunt o dovadă că umbra o face numai lemnul, că stâlpul şi troiţa sunt însemne pe acest pământ pentru cel ce îşi lasă aici numele şi îi călătoreşte doar sufletul. Popa Emilian din Pietriş, comuna Baldovineşti-Olt, ne spunea că oamenii oamenii ar trebui să-şi facă crucea din lemn , că . (…) Meşterii cruceri din satul Pietriş, comuna Baldovineşti, judeţul Olt, obişnuiau ca, pe vremuri, când troiţele , le strângeau în seara de Înviere şi, după miezul nopţii, le dădeau foc în curtea cimitirului să ardă şi le înlocuiau cu altele noi. Nimeni nu lua acasă nici , încălcarea interdicţiei ar fi atras năpasta asupra familiei. Azi nu se mai practică, troiţele sunt lăsate să cadă şi să putrezească la pământ”.
Cele mai numeroase în rândul troiţelor sunt cele “extrafunerare”, aceasta pentru că au mai multe funcţionalităţi. Troiţele la drum au destinaţii variate: să sacralizeze spaţiul, să purifice locul, să marcheze intrarea într-o localitate şi, ca în orice situaţie a intruziunii unui străin în spaţiul familial (în acest caz - comunitar), trebuia să se “cureţe locul” de posibilele atingeri ale maculatului cu gândul sau cu fapta. Troiţele la drum au şi ele scopuri diverse: troiţe adăpost cu prispă sau fără prispă, cu bănci şi masă din lemn sau doar cu icoane pictate pe pereţii interiori sau cu icoane aduse şi puse în ramă. Spaţiul devenea, astfel, sacru, iar călătorul avea loc de popas şi de închinăciune.
În judeţul Olt numeroase sunt şi “troiţele-fântână”. În satul Câmpu Mare din comuna Dobroteasa, părintele Ciucă de la Parohia Câmpu-Mare a renovat nu mai puţin de 12 asemenea troiţe împreună cu sătenii şi care au fost apoi pictate cu scene biblice în ulei. La troiţa numită “Izvorul Maicii Domnului”, de marea sărbătoare Izvorul Tămădurii din Săptămâna Luminată se face slujbă mare, se scot veşmintele Sfintei Paraschiva, se organizează o procesiune mare la care participă pelerini din toată ţara; sărbătoarea este repetată în ultima duminică din luna octombrie. Legat de această troiţă-fântână se leagă un fapt inedit: aceasta poate fi ridicată de cineva care a dorit astfel să-şi “de-a izvor pe lumea Cealaltă”. Când moare, lângă crucea de la fântână se mai pune o cruce cu numele său; astfel, omul are o cruce pusă în timpul vieţii - cu rol de talisman, şi o a doua cruce ca simbol al trecerii într-o altă lume.
Conf.univ.dr. Gabriela Rusu-Păsărin spune, în cartea menţionată, că troiţele-fântână sau cele ridicate lângă fântână sunt cele mai reprezentative pentru judeţul Olt deoarece marchează izvorul de apă şi asociază, în cele mai multe cazuri, cele trei elemente ce compun tabloul credinţei pentru cel plecat la drum:
“apa bună de băut, crucea – loc de închinăciune, lemnul – copacul, liant între Lumea cu Dor şi Lumea fără Dor”
Dacă, la acestea, se adaugă şi jgheabul din lemn sau, mai nou, din cauciuc de maşină - cu rol de loc pentru adăpat animalele, atunci se întregeşte imaginea relaţiei de întrajutorare dintre om şi animalele din gospodărie. O poveste locală legată de o asemenea troiţă-fântână spune că, în anii ’30, a fost o secetă mare. Biserica a organizat atunci procesiuni cu moaştele Sfintei Filofteia. Acolo unde s-ar fi oprit oamenii, sătenii au ridicat apoi o troiţă-fântână. Asemenea dovezi ale unor astfel de întâmplări sunt în comuna Stoicăneşti, unde a fost ridicată o troiţă-fântână şi o cruce de piatră în anii 1931-1934, dar şi la Mihăieşti, unde tot o cruce piatră a fost ridicată în 1934. Inedit este că, în cazul troiţei-fântână de la Stoicăneşti ridicată pe un câmp, este scris pe fântâna cu pricina un blestem asupra celor care vor spurca fântâna: „Blestemat să fie şi anatemat cine va viola sau va fura ceva de la această fântână”.
“Fântânile cu cruci de piatră au şi ele o semnificaţie aparte: loc de izvor şi de iarbă verde. În pădure, în satul Comăniţa, şi în satul Cucuieşti, comuna Verguleasa, există asemenea troiţe ce reprezintă locul pentru reuniuni şi serbări câmpeneşti. Troiţele de fântână (ex: comuna Sprâncenata), fântânile (la Frunzaru) sau cele pentru <şipote> (Reşca) reprezintă tot atâtea documente comunitare pe baza cărora se poate reconstitui o parte din istoria locului.
Troiţele de drum sunt şi ele foarte numeroase în judeţul Olt. Fabricate din lemn sau zidite, ele adăpostesc un izvor sau sunt doar piese de interior pentru odihnă, dr toate au icoane desenate, pictate sau tablouri cu imagini religioase prin care locul se sfinţeşte şi permite călătorului să-şi despovăreze sufletul prin rugăciune”,
spune conf.univ.dr. Gabriela Păsărin în cartea mai-sus amintită dedicată troiţelor şi crucilor de hotar din judeţul Olt. În privinţa pietrelor de hotar de la Olt, demersurile cercetătorilor nu au fost atât de mulţumitoare ca în cazul troiţelor. Astfel, specialiştii anterior menţionaţi au stabilit doar că, de exemplu, pietrele de hotar din comuna Urzica delimitau moşiile Brâncovenilor de cele ale comunităţii - şi astfel sunt cunoscute şi astăzi.
Amplasate la o distanţă de aproape un kilometru între ele, ele stau şi azi drept mărturie într-o pădure de salcâmi plantată pentru a stăvili înaintarea nisipurilor din zonă. Pe raza satului Potelu din comuna Ianca încă mai există, de asemenea, piatra de hotar în formă de cruce, iar piatra dintre Orlea şi Celei are încrustate motive ce amintesc de arta brâncovenească. Numărul acestora este mult mai mare, dar el este încă necunoscut din cauza uitării şi indiferenţei oamenilor.
“Toate aceste monumente comunitare ar trebui restaurate şi conservate. La urma urmei, vorbim chiar despre o datorie civică, o datorie morală faţă de familie şi de neam, o datorie de conştiinţă pentru a ne împăca cu noi şi cu lumea, pentru a trăi în armonie pentru liniştea noastră şi a celor ce ne urmează”,
mai spune conf.univ.dr. Gabriela Rusu-Păsărin.
Citeste mai mult: adev.ro/pbeqe5
