Motto:
„Întotdeauna a fost viu în conștiința profesorului Nae Ionescu sentimentul tragic al existenței istorice, al participării la o anumită structură etnică și spirituală (...). Istoria se face sub semnul lui Dumnezeu sau al destinului, dar se face laolaltă de toți oamenii, cu morții care i-au precedat și cu viii care vor veni (...). Este o lege creștină și antieuropeană care înfrânge omul izolat al Europei de după Renaștere și Reformă ” (Mircea Eliade, în „Vremea”, 1936).
Mircea Eliade scrisese la 19 ani că profesorul Nae Ionescu era considerat un mistic ortodox și că (în esența lui) misticismul este de o mare simplitate creștină, implicând mântuirea prin Iisus și viața fără de moarte a sufletului. În romanul scris în 1926 și publicat când cenzura comunistă interzicea apariția operei eliadești de istoria religiilor premiată de Academia Franceză, studentul mai consemnase părerea profesorului după care religia ar „câștiga procesul în absență” (Mircea Eliade, Romanul adolescentului miop).
Tânărul interesat de religie a fost șocat de sfatul profesorului de metafizică să citească cu predilecție tomuri de logică și de medicină și nu lucrări de domeniul teologiei. În teza de doctorat (Logistica – încercare a unei noi fundamentări a metafizicii), pregătită de tipar la München încă din 1916, Nae Ionescu criticase caracterul strict formal al logisticii precum și faptul că ea instituie un univers gata făcut de care nu ne rămâne decât să luăm cunoștință. Am amintit aceasta pentru că înțelesul aparentului paradox pe care Nae Ionescu i-l servise studentului Eliade, anume că „logicii îi lipsește tocmai logica”, fusese construit pe ambivalența înțelesului logicii ca disciplină formală și ca „logos” menit a face legătura între gândire și existență (vezi Isabela VasiliuScraba, Nae Ionescu, sau, credința creatoare de cultură, https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/isabelavs-naecredinta-creatoare-de-cultura/ ).
După gândirea religioasă a inițiatorului Școlii trăiriste, „logosul” ar fi rațiunea lui Dumnezeu care „stăpânește întreaga existență” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Concepte cheie la Nae Ionescu, în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul XII, nr.7-8/ 128-129, iulie-august 2018, p.16 și p.18; https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/concepte-cheie-la-naeionescu/ ). Ca dat „a priori” pentru omul modern, existența ar fi construită din
„elementele structurale ale unei rațiuni subiective” implicând prejudecata după care această rațiune ar rămâne totuși aceeași „de-a lungul vremilor și culturilor” (N.I).
Profesorul mai precizase că „Iluminismul secolului XVIII trăia cu ideea unei rațiuni abstracte vecinic identică cu ea însăși în funcțiunile ei” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Experiențe ale gândirii lui Nae Ionescu, https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/raportarea-la-timp-a-metafizicii/ ).
Deja devenit asistentul lui Nae Ionescu, Mircea Eliade va scrie – în postfața volumului Roza Vânturilor (București, 1937) pe care l-a îngrijit –, că
„numai profesorul Nae Ionescu își putea permite libertatea de a vorbi despre religie, creștinism, mistică și dogmatică de la catedra de metafizică. Pentru că era, în același timp, un temut logician și făcea cursuri de filozofia științei și își trecuse teza de doctorat cu o problemă de matematică” (Mircea Eliade).
La moartea lui Nae Ionescu, fostul său suplinitor la catedra de metafizică scrisese că nimeni n-a urât mai mult ca Nae Ionescu aproximația, pathosul retoric și confuzia de idei.
Către sfârșitul secolului XX si primele decade ale secolului XXI s-a putut observa și câtă dreptate a avut gânditorul trăirist (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Chintesența trăirismului, în „Acolada”, Satu Mare, Nr. 2/ 2020) cu privire la necesitatea informării asupra descoperirilor din domeniul medicinii. Pentru că doar în ultimul sfert din secolul XX revistele medicale au început să publice studii temeinic documentate asupra experiențelor din vecinătatea morții în paralel cu volumele unor autori de recunoscut prestigiu, precum cardiologul olandez Pim van Lommel sau neuropsihiatrul englez Peter Fenwick, președintele filialei englezești a Ascociației Internaționale pentru studierea procesului de părăsire a lumii sensibile (vezi înregistrarea din 23 ian.
2021, https://www.youtube.com/watch?v=i_H6hGXyeVI ).
Ambii au scris de nemurirea sufletului când povesteau despre continuitatea neîntreruptă a activității conștiinței umane după moarte și despre comunicarea defuncților (sau a celor în prag de moarte) cu rudele apropiate. Prin noul domeniu de cercetare medicală, asemenea savanți n-au făcut altceva decât să-i dea dreptate gânditorului religios Nae Ionescu, învățându-și studenții să recunoască „biruința vieții chiar în faptul năpraznic al morții” (vezi Mircea Eliade, Profesorul Nae Ionescu, 1940 în crestomația lui Gabriel Stănescu: Mircea Eliade, File despre Nae Ionescu, București, Criterion Publishing, 2008).
Problema vieții de după moarte apare și în beletristica „celui mai învățat si mai onorat român din secolul XX” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Martirii închisorilor în viziunea lui Mircea Eliade și a Părintelui Arsenie Boca, https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/noaptea-de-sanziene/ ; precum și Isabela Vasiliu-Scraba, Filozoful Mircea Vulcănescu și părintele Arsenie Boca, personaje ale unui roman eliadesc,
Când a scris la Chicago despre filozoful Mircea Vulcănescu, Eliade și-a încheiat textul din 1967 subliniind victoria filozofului împotriva „călăilor, desigur, dar mai ales victoria împotriva Morții” (vezi Mircea Eliade, Trepte pentru Mircea Vulcănescu, în vol. M. Vulcănescu, Ultimul cuvânt, București, Ed. Crater, 2000, p.267; textul a apărut în rev. „Prodromos”, Nr. 8-9/1968, apoi a fost reprodus în rev. „Ethos”, Paris, 4/1983; în România a fost publicat în 1992 de Humanitas în formă cenzurată).
Opinia referitoare la inutilitatea cercetărilor bibliografice de domeniul teologiei creștine o aflăm și dintr-un articol publicat de profesorul Nae Ionescu în „Cuvântul” pe 2 mai 1926: „La ce bun curiozitatea, când ochii noștri au vazut Crucea, la ce bun cercetarea, când noi avem cuvântul mântuirii?” (Nae Ionescu, Roza vânturilor, 1937; 1990). Si în scrierile rămase de la Sfântul Arsenie Boca regăsim ideea că Biserica acelor timpuri (deși tipărise în 1914 o ediție Sinodală a Bibliei după Septuaginta, vezi „Cuvântul lămuritor” din Biblia diortosită după Septuaginta de arhiepiscopul Bartolomeu Valeriu Anania, Cluj-Napoca, 2001, ed. II-a, 2009) nu recomanda studierea Sfintelor Scripturi după cum l-ar fi tăiat capul pe oricine.
Chiar în anul când licențiatul în Teologie Arsenie Boca își începuse studiile post-universitare la București, traducerea protestantă făcută de Cornilescu după textul masoretic și difuzată în România de Societatea Biblică (din Elveția). în 100.000 de exemplare. fusese interzisă.
Se știe că până să facă faima Facultății de Filozofie și Litere din București, Nae Ionescu fusese profesor la Școala de ofițeri de la Mânăstirea Dealu. Din memoriile lui Petre Pandrea (ani de zile deținut politic în comunism, fără condamnare juridică) aflăm că, pentru perfecționarea cunoștințelor de limbi străine, Nae Ionescu le recomanda elevilor de la Mânăstirea Dealu să citească Biblia în franceză, germană, engleză, italiană, etc.
În zilele noastre, cei care urmăresc emisiunile (ecumeniste) ale lui Regis Burnet difuzate de postul KTO au avut destule ocazii să constate că mereu înnoitele traduceri ale Sfintelor Scripturi încearcă să țină pasul cu moravurile societății actuale, astfel încât Biblia să nu mai apară credincioșilor că ar discrimina femeile sau minoritățile sexuale. În această privință revizuirea traducerii lui Cornilescu publicată de Humanitas este (ca să zicem așa) rămasă în urmă. Ea doar amintește de cuplul Nicolae și Elena Ceaușescu modificând machete de noi cartiere cu blocuri moderne: Când el culca un bloc turn din macheta prezentată, ea lua turnul pus la orizontală de președintele României Socialiste spre a-l repune pe verticală. Ceea ce azi (în limbajul politicii corecte) ar intra în categoria „opiniilor controversate”. Cam la fel este și cu noua traducere după textul masoretic, text aflat și la baza traducerii Ediției Sinodale a Bibliei din 1936 făcută de Preoții profesori Gala Galaction și Vasile Grecu. De exemplu, la Iacov 5:14 există controversa dacă textul vorbește de „bătrâni” sau de „preoți”; la Apocalipsa, 20 „mii de ani” (după Anania și Bailly, p.2138, „un gros chiffre”) devin („după greceasca” lui Bădiliță, 2012) „o mie de ani”. Arhiepiscopul Bartolomeu Anania explică la note că „să trăiești o mie de ani” are sens simbolic și nu cantitativ.
Greșala cu interpretarea cantitativă au făcut-o cei care au crezut că Sfârșitul Lumii vine în anul 1000 (vechiul hiliasm), rătăcire care s-ar regăsi în noul milenarism (Biblia, Cluj-Napoca, 2009, p. 1770).
La Evrei 7:24 varianta lui Martin Luther (supărat nevoie mare pe catolici) era că Iisus, fiindcă rămâne în veac, are o preoție care nu poate trece de la unul la altul: „Iisus aber hat darum, dass er ewiglich bleibt, ein unvergaenglisches Priestertum” (1932, p.234). Fără alte argumente, Luther nega succesiunea apostolică doar printr-o abilă transpunere în germană a Bibliei.
Nae Ionescu scria în publicistica sa că sectele mistice sau protestante sunt, ca spiritualitate, incomparabil inferioare ortodoxiei. Miile de secte creștine pe care Papa Francisc le dorește unite în generoasa lui politică ecumenistă ar fi înscrise, după Nae Ionescu, în „ideologia juridică” a statului modern, în structura spirituală a statului modern, „deficient pe planul spiritualității” (Nae Ionescu).
La cursul său despre protestantism, din păcate nestenografiat, Nae Ionescu spunea probabil studenților că formulele de credință ar fi evoluat la reformați către „întruchipări din ce în ce mai apropiate de profetismul simplu si grandios al Vechiului Testament” (Nae Ionescu).
Eroarea lui Nietzsche de a vedea în creștinism o simplă morală era explicată la modul următor: Fiindcă protestanții pierduseră demult tradiția metafizică a creștinismului, iar Nietzsche provenea dintr-o familie de pastori protestanți, el n-ar fi avut de unde să știe că creștinismul,
„chiar dezbrăcat de esența lui adânc religioasă, depășește limitele preocupărilor morale, încadrând toată existența într-o interpretare metafizică” (Nae Ionescu, Roza vânturilor, București, 1937, p.400).
Revizuirea traducerii lui Cornilescu este condusă de un penticostal, ceea ce duce gândul către traducerea pasajului de la Evrei 7:24 prin varianta lui Luther (nu am făcut verificarea!).
Cu siguranță însă, din noua revizuire scoasă de fosta Editură „Politică” (a Partidului Comunist) nu se poate citi ceea ce aflăm de la Mitropolitul Clujului, Albei și Maramureșului:
Anume că Iisus are o „preoție netrecătoare prin aceea că El rămâne în veac. De aceea și poate să-i mântuiască în chip desăvârșit pe cei ce prin El se apropie de Dumnezeu, fiind El pururea viu ca să mijlocească pentru ei” (vezi Biblia după Septuaginta diortosită de Bartolomeu Anania, Cluj-Napoca, Ed. Renașterea, 2009, p. 1723).Vorba lui Noica: „Citiți autori și nu cărți!”.
Bineînțeles că păreri „controversate” există de când lumea. Însăși Reforma, „cu încercările ei de desanctificare a religiei” (Nae Ionescu), în lupta dusă cu despotismul dogmei, ar fi „deschis calea către constituirea unei puteri spirituale de opinie publică” (N.I.).
Ca o noutate de dată relativ recentă apare însă posibilitatea (tehnică!) a impunerii uneia dintre păreri, prin masiva ei răspândire concomitent cu discreditarea și reprimarea părerii opuse. Așa s-a putut ivi în secolul XX gândirea „unică” (odată cu instaurarea regimului comunist sovietic atingând cote de criminalitate neîntâlnită încă în omenire și, după mai mult de un deceniu, a regimurilor europene de dreapta cumulând a zecea parte din numărul de victime comparativ cu numărul victimelor comunismului), gândire de tip „monolit” pe care, prin puterea de penetrație a mass-mediei, o vedem larg difuzată și în secolul XXI. Nu numai ca „export” de ideologie comunistă unde a fost împiedicată informarea publicului asupra criminalității totalitarismului de stânga, ci și în noua formă a gândirii unice, indexată ca „gândire politic corectă”.
Or, și aici Nae Ionescu a avut dreptate când a descris la vremea dictaturii regale dominația gândirii „colective” asupra individului, observând că „interesul individual trece după cel colectiv”. Conducătorii politici ai colectivității ar fi „considerați ca emanațiuni ale poporului” (Nae Ionescu). Dacă ne amintim bine, magia cuvântului „emanațiune” i-a cuprins și pe nomenclaturiștii comuniști care l-au împușcat pe Ceaușescu spre a prelua puterea.
Dreptate a avut Nae Ionescu și considerând că individul „se definește în funcție de colectivul din care face parte”. Ideea aceasta oferă oarecare limpezime politicii post-comuniste de încadrare a românilor în colectivitatea țiganilor, politică instituită „de sus” prin impunerea denumirii de rrom pentru țigani în mass-media oficială din România și din afara granițelor ei (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, O amplă diversiune de sfârșit și de început de secol: diversiunea „rromromân”, în „Acolada”, nr. 4/2012, p.19; https://confluente.org/Isabela_vasiliu_scraba_o_ampla_divers_isabela_vasiliu_scraba_1336585205.html )*.
Dacă țiganii au avut neșansa de a fi etnia cea mai discriminată a Europei, de ce să nu capete și românii de după 1990 același statut?
*Iată câteva momente din tenebroasa istorie a „declasării” etnonimului nostru prin voita confuzie dintre români și rromi: După ce o editură a minorității maghiare (cca 6,5 % din populația României) publicase Dicționarul rrom-român (București, Ed. Kriterion, 1991), o făcătură de cea mai joasă speță în care cuvinte românești sunt echivalate cu aceleași cuvinte românești scrise cu o grafie puțin diferită, pe 5 noiembrie 1992 în Carta europeană a limbilor regionale a fost înscrisă limba „romani”, ratificată prin Legea 282/2007.
În 1993 Consiliul Europei a votat folosirea termenului de „rrom”. Prin Legea 33/ 1995 un cetățean se poate declara după cum poftește: țigan, rrom sau român. Tot în 1995, Memorandumul MAE nr. HO3/169 scria de folosirea în paralel a termenului de „rrom” cu cel de „țigan”. În 1997 prin Rezoluția Consiliului Europei se recomanda unificarea celor două denominații și folosirea exclusivă a termenului de „rrom”. În 29 febr. 2000 hotărârea Memorandumului MAE nr.HO3/ 169, cea cu folosirea paralelă era propusă spre anulare ca să se revină la termenul de „țigan”. Rezultatul l-a aflat de două decenii toată românimea, acuzată de „complexe de superioritate etno-culturală” lipsite de fundament, de parcă Mircea Eliade, Constantin Brâncuși, George Enescu, Sergiu Celibidache, Cioran, Emil Palade și atâția alții ar fi fost...chinezi.
din revista Acolada 2/2021