Pr. Stephen Freeman
Pr. Stephen este preot al Bisericii Ortodoxe în America și rector al St. Anne Orthodox Church din Oak Ridge, Tennessee. Autor al volumului Everywhere Present și al seriilor podcast Glory to God.
Vocea calmă de la cârmă îți spune „Fă să fie” și, odată cu ea, mantra modernității este invocată. Filosofia care ne guvernează cultura este înrădăcinată în violență: capacitatea de a face lucrurile să se întâmple și de a controla rezultatul. Este o credință profund factuală. Putem, într-adevăr, să facem lucrurile să se întâmple și, în anumite limite, să controlăm rezultatul. Însă vom descoperi curând (așa cum s-a dovedit de atâtea și atâtea ori) că această capacitate de a controla este destul de limitată. Foarte multe urmări neprevăzute decurg din fiecare acțiune. Dacă acționăm într-un mediu extrem de izolat, iluzia controlului total poate fi menținută pentru foarte mult timp. Dacă, de exemplu, construiesc un ceas, acțiunile mele și rezultatele lor pot rămâne pe masa de lucru. Totuși, când scara acțiunilor începe să escaladeze, lipsa controlului real începe să se manifeste. Acțiunile de nivel societal sau cultural depășesc capacitatea noastră de control. O cultură nu este un ceas uriaș.
Însă nouă ni se pare că este. Această iluzie reprezintă esența filosofiei modernității.
Argumentele care susțin succesul modernității sunt întotdeauna înșelătoare. Efectul unic dorit (de exemplu, abolirea sclaviei) este invocat. Însă orice urmare neplanificată este ignorată (destrămarea masivă a familiilor de negri etc.). Anumite acțiuni sunt extrem de dezirabile (sfârșitul sclaviei), însă fiecare acțiune conține în sine un cost neprevăzut. În cele mai multe cazuri, rezultatul dorit este pus pe seama acțiunilor noastre, în vreme ce urmările neprevăzute sunt atribuite „naturii” (sau altui concept similar). Modernitatea iese întotdeauna învingătoare pentru că măsluiește condica.
Rezultatul filosofiei „fă să fie” este mereu un act de violență. Luăm ceea ce nu este și-l forțăm să fie. Fie că e vorba de violența plugului care face câmpul cultivabil sau de violența creării unui loc de parcare, oamenii și-au format și modelat dintotdeauna lumea „făcând-o să fie”. Câmpul și locul de parcare, oricât de inofensive și inocente ar fi, creează urmări care n-au făcut parte din plan. Singurul mod de-a înfrunta aceste urmări este de a utiliza și mai multă violență, alterând din nou lucrurile (ceea ce solicită și mai multă violență, ad infinitum), sau de a trata urmările ca reprezentând o schimbare acceptabilă.
În sensul acesta, a avea un rol activ în lume înseamnă a face uz de violență. Traiul nostru pe fața pământului nu cântărește puțin. De-a lungul istoriei, majoritatea societăților au căzut la o pace moderată cu lumea în care trăiau, utilizând forme de violență ale căror urmări fuseseră suficient de bine tolerate și justificate pentru a le considera suportabile. În aceste societăți, rata schimbării era una modestă, în limitele a ceea ce o cultură putea adopta cu ușurință.
Schimbarea masivă și rapidă este însă cu totul altceva. Sintagma „a schimba lumea”, sub numeroasele ei sloganuri, reprezintă esența proiectului modern. Modernitatea nu este despre cum să trăiești cuviincios în lume, ci despre cum să faci însăși lumea să trăiască cuviincios. Iar diferența nici că putea fi mai mare. Începuturile modernității, de-a lungul secolelor al XVIII-lea și al XIX-lea, au fost marcate de revoluții. Revoluția Industrială, apariția diverselor forme de capitalism, apariția statului modern, cu revoluțiile sale politice, toate au inițiat o perioadă de schimbare neîncetată, marcată de învingători și pierzători. Bineînțeles, succesul se măsoară în statistici care estompează contururile realității. Veniturile a X oameni cresc, în timp ce numai Y oameni suferă din cauza dezrădăcinării și a sărăciei. Atât timp cât X este mai mare ca Y, schimbarea reprezintă un succes. Totul e să faci parte din X.
Reinventarea neîncetată a acestei „lumi mai bune” rar ține seama de propriile-i acțiuni. Faptul că mare parte din nenorocirile prezentului reprezintă rezultatul ultimului avânt către progres este ignorat. Este tratat ca nimic mai mult decât un alt set de probleme de soluționat. Pe măsură ce numărul soluțiilor crește, o cultură toxică își face apariția: mâncare ce nu poate fi consumată, aer ce nu poate fi respirat, relații ce nu pot fi tolerate, siguranță ce nu poate fi menținută etc. Pe măsură ce toxicitatea crește, crește și cererea pentru și mai multă acțiune și schimbare și, odată cu ea, violența (de toate tipurile). Dependența existenței umane de intervenții tehnologice constante a atins niveluri uluitoare. Ritualurile moderne de curtare, căsătorie, formare a unei familii și procreare sunt imposibile fără intervenții chimice și biologice. Nu a existat nicio „revoluție sexuală”, doar transformarea tehnologiei într-una dintre cele mai omniprezente și normale fațete ale existenței umane, creând o latură artificială, bazată pe violență a vieților noastre. Avortul a aproape o treime din toți copiii concepuți este doar un exemplu. Violența brutală asupra naturii umane reprezintă fundația societății noastre de astăzi.
Ar trebui să rețineți că nu am indicat vreun mod de a trăi eliberat de violență. Oamenii fac lucrurile să se întămple, la fel ca majoritatea celor create. Modernitatea totuși este cu totul altceva. Lumea ei „mai bună” nu are limite, proiectul ei n-are sfârșit. Care sunt limitele adecvate ale violenței? Există granițe ce nu trebuie trecute?
Scopul modernității este crearea unei lumi mai bune fără nicio legătură anume cu Dumnezeu; modernitatea este un concept secular. Astfel, „mai bine” are, sau poate avea, o definiție variabilă. În Rusia sovietică, „mai bine” însemna ceva, în Germania nazistă, altceva, în societățile de consum capitaliste, din nou, altceva. Într-adevăr, definiția lui „mai bine” ține deseori de sfera politică. Însă nu există niciun conținut inerent în „mai bine”, la fel cum nu există limite inerente ale măsurilor luate pentru a-l obține. Urmărirea „mai binelui” („progres”) devine propria lui moralitate.
Creștinismul clasic nu se opune schimbării (schimbarea există întotdeauna), și nici nu neagă că un lucru ar putea fi mai bun decât altul. Însă „binele” care-i dictează fiecare acțiune este Însuși Dumnezeu, așa cum S-a revelat prin Hristos. În termeni clasici, acest lucru este exprimat prin „ținerea poruncilor”. Aceste porunci sunt sintetizate în iubirea față de Dumnezeu și față de aproape. Există și alte elemente în cadrul poruncilor lui Hristos care minimizează și limitează uzul violenței.
Nu există, de exemplu, porunca de a face lumea un loc mai bun, nici măcar de a progresa către o lume mai bună. Conceptul „lumii mai bune” este, din punct de vedere istoric, un împrumut eretic din creștinism, o secularizare a noțiunii de Împărăție a lui Dumnezeu tradusă în termenii tehnologiei progresive și ai legilor (violență). În schimb, gestionarea rezultatelor istoriei este considerată idolatră. Numai Dumnezeu controlează rezultatul istoriei.
Din experiența mea, punerea în discuție a responsabilității noastre pentru rezultatele istoriei va fi întodeauna întâmpinată cu argumentul că nu am obține altceva decât să cădem de acord să „nu facem nimic”, iar rezultatul ar fi unul îngrozitor. Ținerea poruncilor lui Hristos nu înseamnă să nu facem nimic. Înseamnă totuși să refuzăm uzul violenței pentru a transforma lumea în versiuni imaginare, în permanentă schimbare, ale binelui.
Voi menționa un exemplu oarecum controversat (toate exemplele sunt controversate, pentru că nimic nu le place mai mult moderniștilor decât să argumenteze despre cum ar trebui utilizată în continuare violența pentru a face lumea mai bună). Să ne gândim la chestiunea educației. A-i învăța pe copii să citească, să scrie și să socotească nu este un lucru extraordinar de modern. Se face de secole și, ocazional, chiar cu succes. Însă industria educației (un subansamblu guvernamental) există ca un set de standarde, tehnici și proceduri în permanentă schimbare, ale cărui rezultate permanent schimbătoare generează din ce în ce mai multă testare, schimbare, control, management și violență pentru a livra rezultate din ce în ce mai slabe. În proporție covârșitoare, această industrie a produs un cult al managementului și al administrării (otrava vieții fiecărui profesor). Acest exemplu ar putea fi multiplicat, mutatis mutandis, la scara întregii noastre culturi disfuncționale.
Din păcate, pe măsură ce rezultatele progresului violent al modernității devin din ce în ce mai disfuncționale, crește tentația de a aplica și mai intens aceleași metode. Fiecare problemă este întâmpinată exclusiv cu întrebarea „cum ar putea fi reparată?”, neexistând niciodată vreo voce care să sugereze că problema noastră mai mare ar putea fi chiar ideea de reparare a lumii.
Din nou, aceasta nu este o chestiune de totul-sau-nimic. Lumea clasică nu era pasivă, iar schimbarea exista. Modernitatea a ales economia ca măsură a binelui, tratând creșterea productivității ca motor al progresului și al prosperității, ca indicator de bază al unei lumi mai bune. Dezbaterile în legătură cu cea mai bună cale de a spori această productivitate, fie prin control activ, fie prin piață liberă, au reprezentat argumentele principale din cadrul modernității.
Există foarte multe alte beneficii care ar putea reprezenta (și au reprezentat) măsura unei culturi. Singurul motiv pentru a utiliza productivitatea economică este credința falsă că prosperitatea materială este sursa tuturor binecuvântărilor. Dacă vom fi suficient de bogați, vom fi fericiți.
La capătul întunecat al spectrului, presupozițiile filosofice ale Americii au făcut-o o slujitoare a modernității-de-export, iar rezultatul de zi cu zi este violența fizică. Refacerea Orientului Mijlociu nu numai că a eșuat (complet), ci a costat sute de mii de vieți, în mare parte, ale unor oameni complet nevinovați. Haosul rezultat a fost, în cel mai bun caz, o distragere de la fascinația neobosită față de industria de divertisment, deși războaiele noastre au generat un gen foarte popular de jocuri video. Violența însăși a devenit un produs de consum.
Această imagine a lumii moderne poate provoca, în mintea creștinului modern, o întrebare presantă: ce poate fi făcut pentru a o schimba? Răspunsul dificil ar fi să renunțăm să trăim ca și cum modernitatea ar fi adevărată. Să renunțăm să validăm întrebările modernității. Nu întreba: „Cum putem repara lumea?” În schimb, întreabă „Cum ar trebui să trăiască un creștin?” și lasă din nou rezultatul istoriei pe mâna lui Dumnezeu.
Cum ar trebui să trăim?
În primul rând, trăiește ca și cum, odată cu venirea lui Hristos, Împărăția lui Dumnezeu a fost inaugurată în lume, iar rezultatul istoriei a fost deja hotărât. (Nu-ți mai face griji.)
În al doilea rând, iubește-i pe oameni ca fiind însăși imaginea lui Dumnezeu și nu ceda tentației de a-i îmbunătăți.
În al treilea rând, refuză să faci din economie fundația vieții tale. Locul tău de muncă nu are nici măcar o importanță secundară.
În al patrulea rând, nu mai intra în controverse pe subiecte politice ca și cum politica ar fi răspunsul la problemele lumii. Asta îi conferă o putere ilegitimă și învestește un proiect anti-Dumnezeu.
În al cincilea rând, învață să-ți iubești dușmanii. Dumnezeu nu i-a lăsat pe pământ pentru a fi reparați sau eliminați de noi. Dacă este posibil, abține-te de la a folosi violența.
În al șaselea rând, ridică problema luării de vieți omenești la rang de primă importanță și refuză să accepți violența ca mijloc de asigurare a păcii. Fiecare viață în parte este o comoară imensă și de neînlocuit.
În al șaptelea rând, cultivă mai degrabă mulțumirea decât plăcerea. Te va ajuta să consumi mai puțin și te va elibera din sclavia stăpânilor economici.
În al optulea rând, pe cât se poate, gândește la scară mică. Nu ești la cârma lumii. Iubește ceea ce este local, la îndemână, personal, intim, unic și natural. Este o preferință ce contează.
În al nouălea rând, învață o limbă străină. Există puține alte lucruri care te pot învăța mai bine despre cine nu ești.
În al zecelea rând, fii recunoscător pentru tot, amintindu-ți că lumea în care trăim și totul ce-i în ea îi aparține lui Dumnezeu.
Aceasta nu este decât o listă scurtă, câteva gânduri care mi-au venit din mers. Sunt idei care ne încurajează să trăim într-o manieră „non-modernă”. Merită menționat că, atunci când soldații romani s-au apropiat de Sf. Ioan Botezătorul și l-au întrebat cum ar trebui să trăiască, el le-a spus să fie mulțumiți cu solda lor și să nu fie violenți cu nimeni. Ei erau stăpânii lumii de atunci – sau așa ar fi putut, în mod eronat, crede. Cele câteva sfaturi ale mele merg pe urma cuvintelor acelui sfânt preaiubit.
Preluare de pe Ancient Faith cu generosul acord al părintelui Stephen Freeman
Comments