Fragmente din studiul realizat de Jan Nicolae, Ioana Rustoiu si Ana Dumitran
Crucea reprezintă simbolul central şi semnul binecuvântării în creştinismul etiopian. Toate culturile creştine au produs în forma de cruce o mare diversitate, dar probabil că nici o cultură nu a creat o mai mare bogăţie de întruchipări ale crucii ca Etiopia creştină. Cea mai veche şi prima formă fundamentală este crucea echilaterală, crucea greacă, înconjurată de un cerc. Ea îl simbolizează pe Hristos ca Domn al lumii. Ea a fost crucea monahilor din Egiptul de sus şi a fost introdusă, probabil, de către Sf. Pahomie, părintele monahismului egiptean. Cea de-a doua formă fundamentală importantă a crucilor etiopiene o reprezintă crucea latină sau crucea asimetrică.
In arealul nostru cultural remarcăm cu uşurinţă diversitatea de forme şi de ipostaze rituale ale crucii, comparabilă, într-un fel, cu cea etiopiană. Întâlnirea dintre formele plastice arhaice din acest spaţiu şi misterul central a creştinismului a dat o diversitate de forme şi de ipostaze rituale uimitoare. „Lumea mică (satul) se construia, trăia şi creştea sub puterea aceluiaşi semn al crucii. Îmi place să spun că spaţiul satului românesc poate fi înţeles ca o succesiune de învelişuri suprapuse în jurul unui miez, care este întotdeauna Biserica.
Crucea turlei arată centrul şi statornicia aşezării. De aici înspre margini, învelişurile sunt marcate de treceri şi de praguri, protejate la rândul lor de cruci. Dinspre Biserică spre casă, pragurile drumului – răscrucea, fântâna, puntea – sunt întotdeauna întărite de prezenţa crucii-troiţă sau a crucilor de pomenire. Gardurile şi porţile sunt însemnate cu cruci sau poartă uneori merindare (firide sau simple poliţe pe care se pune o bucată de pâine şi o cană cu apă proaspătă pentru trecători), şi acestea protejate de mici cruci de lemn. Din trecere în trecere şi din prag în prag, omul ajunge în interiorul gospodăriei, o lume şi mai mică, cu miezul şi cu învelişurile ei. Centrul simbolic al acesui loc este focul vetrei, întotdeauna potenţat magico-simbolic de crucea pristolnicului.
Deschiderile ferestrelor sau ale uşii, meşter-grinda sau pragurile propriu-zise sunt şi ele marcate de icoane sau cruci scrijelite direct în materia construcţiei. Prispa, adăposturile pentru animale, hambarele sau puţul din curte, toate sunt aşezate simbolic sub puterea crucii. Pe drumul spre hotarul aşezării, parcursul dezvăluie trecătorului istoriile importante ale locului; crucile de la marginea drumului sunt un fel de alfabet al memoriei, aici a căzut cineva lovit de trăznet, aici a ars o casă, aici a murit un copil.
Tot mergând spre marginea satului, înainte de hotar se află un loc aparte, care pare să amestece două lumi, cea văzută şi cea nevăzută; cimitirul satului, aşezarea pământească a celor trecuţi pe ceea lume, este o pădure de cruci care de multe ori respectă alcătuirea neamurilor şi a vecinătăţii satului. Este un alt prag, o altă trecere, înainte de a păşi dincolo de hotar. Crucea de hotar, mai impozantă decât cele dinlăuntrul aşezării, este făcută să însoţească drumeţul în depărtări, atât timp cât va fi văzută, pentru că drumul în afara satului presupune o stare limită, fragilă, în afara unui spaţiu protejat, locuit şi domesticit. De aceea drumurile sunt şi ele întărite cu cruci. (…). Despre crucea folosită ca însemn al trecerii în viaţa Lumii şi în viaţa omului, sau despre facerea crucii ca gest de credinţă nu mai e loc”.
Troiţele româneşti sunt genul de cruce cel mai semnificativ pentru spaţiul creştinismului autohton şi în care inculturalizarea semnului creştin pătruns în cadrul codului plastic şi ritual arhaic de la noi se poate vizualiza cel mai bine. Deşi avem de-a face cu un filon de veche tradiţie, lucru dovedit de această excepţională diversitate morfologică a troiţelor, modul paşnic, lipsit de bruscări culturale, în care a avut loc încreştinarea în acest spaţiu, se reflectă în acest gen de monumente, care au impus un altfel de manifestare a evlaviei simple, dar deloc minore, în cadrul creştinismului popular românesc. Troiţa a fost prezentată insistent, mai ales în perioada interbelică, drept un element deosebit al identităţii româneşti, dar numai în anul 2003 I. Oprişan i-a dedicat un album însoţit de un studiu, în care încerca, alături de configurarea unei tipologii, să-i desluşească rosturile arhaice, pe urmele cercetărilor mai vechi ale lui Romulus Vulcănescu. Exemplarele care se mai păstrează astăzi pe întreg teritoriul românesc reprezintă troiţe de lemn socotite a fi chiar mai vechi de secolul XVIII şi troiţe de piatră din preajma secolelor XIV-XV, iar structurile lor permit reconfigurarea modului în care, treptat, monumentele sacre gen „stâlpul cerului” şi „coloana cerului”, specifice mediului arhaic autohton, în care se concentrează viziunea religioasă precreştină din acest spaţiu, perpetuate din preistorie până în evul mediu, iar prin succedanee şi simulacre, până în secolul XX, au fost încreştinate. În cazul troiţelor de lemn, este foarte probabilă descendenţa sau înrudirea lor originară cu totemismul precreştin legat de cultul străvechi al arborilor sacri situaţi în centrul aşezărilor, în jurul cărora se desfăşurau riturile esenţiale ale comunităţilor.
Funcţia acestor arbori a fost preluată în timp de către substituţi în formă de coloane stilizate, protejate în incinte de diferite configuraţii. În jurul acestora s-au desfăşurat, în întregime sau numai secvenţial, o parte din riturile de trecere şi de purificare, mai ales în momentele-cheie ale anului, de la solstiţii şi echinocţii. În ceea ce priveşte troiţele de piatră, cele mai vechi provin din menhiri arhaici încreştinaţi la o anumită dată, din micile altare dedicate Triviei, zeiţa răscrucilor, sau din monumente paleocreştine dedicate martirilor sau episcopilor. De curând au fost descoperite şi în ţara noastră astfel de troiţe care provin din încreştinarea mai târzie a unor pietre sacre arhaice de genul menhirilor sau stelelor funerare.
aici puteţi decărca lucrarea întreagă