Textul în română al bulei "Vox in excelso"

PENTRU CEI INTERESATI POSTEZ IN TRADUCERE LUNGUL TEXT AL BULEI SI TEXTUL ORIGINAL IN LIMBA LATINA! Textul în română al bulei "Vox in excelso" Episcopul Clement, servitor al servitorilor Domnului, întru amintirea veșnică a întâmplării. Un țipăt se auzi în înaltul cerului, plângeri și lacrimi amare, întru venirea vremii, iar vremea a venit, în care Domnul se plânge prin gura profetului : Cetatea aceasta îmi ațâță mânia și urgia. De aceea vreau s-o iau dinaintea feței mele din pricina tot răului pe care l-au făcut copiii săi ca să mă mânie, din clipa în care mi-au întors spatele, nu s-au uitat la Mine, și-au pus urâciunile idolești în casa peste care este chemat numele Meu și au spurcat-o. Au zidit înălțimi lui Baal, ca să treacă prin foc și să dăruiască pe fiii lor dumnezeilor și diavolilor. Au păcătuit grav, ca în vremurile lui Gabaa. La auzul acestei vești îngrozitoare și înspăimântat de atâta ticăloșie – cine a auzit vreodată așa ceva? Cine a văzut vreodată așa ceva? – am căzut la auzul ei, am rămas mirat la vederea ei; inima mi se umplu de neliniște iar noaptea mă învălui. Un glas răsunător iese din cetatea neamului, un glas iese din templu, este glasul Domnului care dă vrăjmașilor lui plata cuvenită. Profetul este obligat să strige: Dă-le, Doamne, un pântece care să nască înainte de vreme și țâțe seci. Toată răutatea faptelor lor îi duce la pierzanie. Izgonește-i din casa Ta și nimicește seminția lor, să nu se mai înmulțească, casa aceasta să nu mai fie pricină de amărăciune și mărăcine aducător de dureri. Nu este lucru neînsemnat, într-adevăr, nevrednicia celui ce-și duce la pradă propriul rod, încredințându-l și jertindu-l diavolilor și nu lui Dumnezeu, dumnezeilor pe care aceștia nu-i cunosc. Din această pricină această casă nu va mai fi locuită și va fi dată uitării, acoperită de rușine și prefăcută într-o pustie, sfărâmată, praful se va alege de ea, un pustiu, un pământ fără cărări și uscat de mânia lui Dumnezeu împotriva căruia au păcătuit; nu va mai fi locuită și va fi o pustietate și toți se vor mira și vor fluiera pentru toate rănile sale. Nu pentru loc a ales Domnul poporul, ci pentru popor a ales locul. Așadar însuși locul templului fu părtaș la relele poporului, lucru pe care Domnul îl spuse clar lui Solomon când aceste Îi înălță templul care, asemenea unui râu, fu umplut de înțelepciune: Dacă fiii voștri se vor depărta de la Mine, nu îmi vor urma calea și nu mă vor iubi, ci se vor duce și se vor închina la dumnezeii altora, slujindu-i, îi voi lepăda de la fața Mea și îi voi izgoni de pe pământul pe care li l-am dat, voi stârpi din fața Mea templul pe care l-am sfințit în numele Meu, și acest lucru, trecând din gură în gură, va fi învățătură pentru popoare. Oricine va trece, la vederea acestuia, se va mira și fluierând va zice: Pentru ce Domnul a făcut așa cu acest templu și cu această casă? Și se va zice: pentru că au părăsit pe Domnul Dumnezeul lor, care îi răscumpărase și-i dezrobise, și l-au urmat pe Baal și pe alți dumnezei, și i-au slujit și li s-au închinat. Pentru aceasta a adus Domnul peste ei toată această mare nenorocire18. De multă vreme, într-adevăr, aproape încă de la începutul ridicării noastre la rangul de suveran pontif, ba chiar înainte să ne îndreptăm spre Lyon, unde am primit încoronarea, și pe urmă, atât acolo cât și în alte părți, câteva dări de seamă cumpătate ne înștiințară că marele maestru, preceptorii și alți călugări din ordinul Militar al Templului din Ierusalim și chiar ordinul însuși – tocmai ei care fuseseră puși pe tărâmul de dincolo de mare întru apărarea avuției Domnului nostru Iisus Hristos, fiind socotiți deosebiți și de seamă apărători ai credinței catolice și ai Pământului Sfânt ce păreau că se îngrijesc mai cu seamă de ceea ce privea însuși Pământul Sfânt, preasfânta biserică Romană, îngăduind acestor călugări și ordinului o bunăvoință deosebită, i-a înarmat, împotriva dușmanilor lui Hristos, cu semnul crucii, le-a dăruit numeroase onoruri și le-a oferit diferite scutiri și privilegii, de atâtea ori și în felurite moduri, tocmai din această pricină au fost ajutați de aceasta și de toți credincioșii Domnului, cu numeroase daruri și avuții – împotriva însuși Domnului Iisus Hristos au căzut într-o ticăloasă și infamă apostazie, în odiosul viciu al idolatriei, în josnica fărădelege a Sodomiților și în felurite erezii. Și întrucât nu părea adevărat, și nici de încredere, că oameni atât de credincioși, care deseori și-au vărsat sângele în numele lui Hristos, care se supuneau necontenit primejdiei de moarte, și care arătau numeroase și mari semne de credință în timpul slujbelor Domnului și în posturi și în îndeplinirea îndatoririlor religioase, uitând de condiția lor, ar putea să săvârșească astfel de fapte, îndeosebi dacă se ține seama că acest ordin a avut un început bun și sfânt și a avut slava încuviințării scaunului apostolic, și că regula acestui ordin, întrucât sfântă, demnă și dreaptă, a meritat încuviințarea scaunului (apostolic), nu voiam să aplecăm urechea la aceste insinuații și sicofantii, fiind îndrumați de învățăturile Domnului și de rânduielile sfintelor scripturi. Însă pe urmă preaiubitul nostru fiu întru Hristos, Filip, vestitul rege al Francezilor, căruia îi fuseseră dezvăluite aceleași fărădelegi, nu cuprins de febra lăcomiei – nu avea, de fapt, nicio intenție de a pretinde sau de a-și însuși bunurile Templierilor, dimpotrivă în regatul său îi trecu cu vederea, ținându-se departe de această afacere - ci înflăcărat de zelul credinței adevărate, călcând pe urmele mărețe ale strămoșilor săi, voind a ne lămuri și a ne înștiința despre această chestiune, ne-a adus la cunoștință, prin soli și epistole, numeroase și grele știri. Zvonurile defăimătoare împotriva Templierilor și împotriva ordinului lor erau din ce în ce mai răsunătoare cu privire la ticăloșiile arătate, și chiar un soldat din cadrul ordinului, de stirpe nobilă, care se bucura în sânul ordinului de multă stimă, pe ascuns și sub jurământ, dezvălui în fața noastră că în momentul primirii sale în ordin, la sugestia cui îl primise și în fața Templierilor, se lepădase de Hristos și scuipase pe crucea care i se înfățișă de cine îl primea. Acesta zise de asemenea că îl văzuse pe marele maestru al ordinului militar al Templului, încă în viață, că primise într-un colegiu al acestui ordin (ținut) dincolo de mare pe un soldat în același fel, adică prin lepădarea de Hristos și scuipând pe cruce, în fața a mai bine de două sute de călugări din același ordin, și zise că auzise că acela era modul obișnuit de primire a călugărilor în acest ordin: și anume că, la cererea celui care îl primea sau a reprezentantului său, cel care era primit trebuia să se lepede de Hristos și să scuipe pe crucea ce îi era arătată, în semn de dispreț către Iisus Răstignit pe cruce; de asemenea, atât cel care primea cât și cel care era primit, săvârșea și alte fărădelegi ce se abat de la cinstea creștină, așa cum el însuși mărturisi în fața noastră. Așadar din pricină că ne împingea datoria funcției noastre, nu am putut să nu dăm ascultare numeroaselor și însemnatelor zvonuri. Însă până la urmă, glasul public și denunțul răsunător al regelui, al ducilor, al conților, al baronilor și al altor nobili, al clerului și al poporului regatului Franței, care ni s-au înfățișat tocmai din această rațiune, atât personal cât și prin procuratori sau prin reprezentanți, a făcut să ajungă la urechile noastre - o spunem cu durere - că maestrul, preceptorii și alți călugări din ordinul sus numit și chiar ordinul însuși, erau implicați în acestea și în numeroase alte fărădelegi, lucru dovedit de multe mărturii, dovezi și declarații chiar ale maestrului, ale vizitatorului Franței și ale multor preceptori și călugări din ordin, făcute în fața multor prelați și în fața inchizitorului, mărturii făcute și primite în regatul Franței, înainte cercetate de autoritatea apostolică, redactate în acte publice și arătate nouă și fraților noștri; de asemenea această faimă și aceste zvonuri deveniseră atât de răsunătoare și aceștia făcură asemenea mărturii împotriva ordinului însuși și împotriva membrilor săi, încât nu se mai putea amâna mai mult fără a primejdui negreșit credința, din care pricină, călcând pe urmele celui pe care, deși nedemni, îl înlocuim pe pământ, am socotit că se cuvine să înfăptuim o anchetă cu privire la faptele amintite. Așadar am chemat în fața noastră mulți priori, preoți, soldați și călugări din acest ordin de mare faimă; după depunerea jurământului, i-am rugat stăruitor în numele Tatălui, și al Fiului și al Sfântului Duh, amintind de judecata Domnului și amenințând cu veșnica condamnare, ca în virtutea sfintei supuneri – dat fiind că se aflau în loc sigur și potrivit, în care nu avea de ce se teme, în pofida mărturiilor pe care le făcuseră altora și pentru care nu voiam sa le li întâmple ceva rău – să spună adevărul și purul adevăr despre chestiunea amintită. Apoi i-am întrebat cu privire la această pricină și am cercetat șaptezeci și doi. Ne-au fost alături cu băgare de seamă mulți din frații noștri cardinali, am poruncit redactarea sub act autentic a mărturiilor lor de către un notar în fața noastră și a fraților noștri, și pe urmă, după câteva zile, am cerut să li se citească în fața lor în consistoriu și le-au fost arătate fiecăruia din ei în limba lor, iar aceștia, recunoscându-le într-adins și numaidecât, le-au încuviințat așa cum fuseseră arătate. După care, aflându-ne la Poitiers, voind să cercetăm personal această întâmplare împreună cu maestrul general, cu vizitatorul Franței și cu principalii preceptori din ordin, am poruncit maestrului general și vizitatorului Franței și al pământurilor de dincolo de mare și maimarilor preceptori din Normandia , din Aquitania și din Poitou să ni să înfățișeze. Însă în acele vremuri, mulți din ei erau atât de bolnavi încât nu puteau călări, nici nu putea fi aduși cu ușurință în fața noastră; noi, însă, voind a cunoaște adevărul despre toate acestea și dacă sunt adevărate sau nu lucrurile spuse în mărturiile lor și în declarațiile făcute inchizitorului pentru erezie în regatul Franței, în fața unor notari publici și a multor altor oameni demni, arătate public în fața noastră și a fraților noștri de către însuși inchizitor, am însărcinat și împuternicit pe încântătorii noștri fii Berenger, în acea vreme cardinal la biserica titulară Sfinții Nereu și Achilleu , acum episcop de Frascati, Etienne, cardinal la biserica titulară Sf. Chiriac din Termis , și Landulf, cardinal la biserica titulară Sant'Angelo , în a căror prudență, experiență și fidelitate ne încredem întru totul, pentru ca aceștia împreună cu maestru general sus numit, cu vizitatorul și cu preceptorii, să facă cercetări peste tot atât împotriva acestora cât și împotriva membrilor ordinului, dar și împotriva ordinului însuși, astfel încât să caute cu conștiinciozitate adevărul și să ne aducă la cunoștință orice alt lucru vor găsi despre aceștia și să aducă în fața autorității noastre apostolice mărturiile și declarațiile acestora, în scris, cu ajutorul unui notar public, fiind noi pregătiți să îngăduim maestrului, vizitatorului și preceptorilor, în formele prevăzute de Biserică, absolvirea de sentința de excomunicare pe care o riscau dacă fărădelegile mai sus numite s-ar fi adeverit, în cazul în care ar fi cerut acest lucru cu umiliță și cucernicie, așa cum s-ar fi cuvenit. Acești cardinali, mergând personal la maestrul general, la vizitator și la preceptori, arătară motivul venirii lor . Și din pricină că aceste persoane și alți Templieri care se găseau în regatul Franței au fost aduși în fața noastră pentru ca, în mod neîngrădit și fără frică, să mărturisească cardinalilor adevărul cu privire la toate faptele sus numite, cardinalii, în numele autorității apostolice, le dădură ordin să o facă. Atunci maestrul general, vizitatorul și preceptorii pământurilor din Normandia, de Dincolo de mare, din Aquitania și din Poitou, în fața cardinalilor, și în fața a patru notari publici și a multor persoane demne de toată stima, după ce jurară pe sfintele evanghelii, ziseră că vor spune adevărul și numai adevărul despre faptele sus amintite, și în fața acestora, unul câte unul, fără îngrădire și numaidecât, fără a fi stăviliți și fără frică, recunoscură și mărturisiră, printre altele, și lepădarea de Hristos și scuipatul pe cruce în momentul primirii lor în ordinul Templului, și că unii din ei primiseră mulți călugări în același fel, adică prin lepădarea de Hristos și scuipatul pe cruce. Unii din ei mărturisiră și alte fapte îngrozitoare și rușinoase, pe care pentru moment le trecem sub tăcere. Spuseră de asemenea, și recunoscură, că mărturiile și declarațiile făcute de ei în fața inchizitorului, erau adevărate. Aceste mărturii și declarații ale maestrului general, ale vizitatorului și ale preceptorilor, întocmite în act public de patru notari publici, chiar în fața maestrului, a vizitatorului, a preceptorilor și a altor persoane demne de toată încredere, după câteva zile, din porunca și în fața cardinalilor, fură date citirii acestora, fiecăruia în propria-i limbă. Aceștia le recunoscură ca proprii și în mod clar și numaidecât le încuviințară, așa cum fuseseră rostite. Și după aceste mărturii și declarații, aceștia, în genunchi și cu mâinile împreunate, cu umilință, cu cucernicie și cu lacrimi multe, cerură să fie absolviți de excomunicarea la care erau condamnați pentru săvârșirea fărădelegilor amintite. Cu adevărat, întrucât biserica nu-și închide poalele celui ce se întoarce, numai ce maestrul, vizitatorul și preceptorii se lepădară public prin jurământ răspicat de erezie, cardinalii îi absolviră pe aceștia, în virtutea autorității noastre și în formele prevăzute de biserică, iar pe urmă veniți în fața noastră, ne înaintară mărturiile și declarațiile maestrului, ale vizitatorului și ale preceptorilor, întocmite, așa cum s-a zis, în act public de mâna unui notar public, și ne povestiră ceea ce făcuseră cu maestrul, cu vizitatorul și cu preceptorii. Din aceste mărturii, declarații și dări de seamă am dedus că deseori maestrul, vizitatorul și preceptorii din Pământurile de Dincolo de mare, din Normandia, din Aquitania și din Poitou, chiar dacă unii mai mult și alții mai puțin, săvârșiseră încălcări grave. Și ținând cont că fărădelegi atât de îngrozitoare nu puteau și nici nu trebuiau să rămână nepedepsite, fără a aduce jignire Domnului Atotputernic și tuturor credincioșilor catolicilor, la sfatul fraților noștri am hotărât să începem o cercetare despre fărădelegile și necumpătările amintite, cu ajutorul dascălilor locali și al altor oameni fideli și înțelepți însărcinați astfel, atât împotriva membrilor ordinului cât și împotriva ordinului. După care, atât dascălii cât și cei însărcinați de noi împotriva membrilor ordinului și inchizitorii împotriva ordinului în întregul său, au făcut cercetări în toate părțile lumii în care se aflau călugări din acest ordin, și ni le-au adus la cunoștință. Din acestea, o parte fură citite cu conștiinciozitate și cercetate cu grijă de noi personal și de frații cardinali din Sfânta Biserica Romană, altele fură citite de mulți oameni foarte culți, prudenți, fideli, cu frica lui Dumnezeu în suflet, iubitori ai credinței catolice și competenți, atât prelați cât și neprelați, la Malaucène, în dioceza din Vaison. După ce am ajuns la Vienne, fiind deja prezenți numeroși patriarhi, arhiepiscopi, episcopi aleși, stareți, scutiți și nescutiți, și alți prelați, și de asemenea reprezentanți ai prelaților absenți și din colegii, adunați cu toții pentru conciliul de noi convocat, după prima sesiune ținută cu cardinalii amintiți, prelați și procuratori, în care crezurăm că le-am arătat limpede rațiunile convocării conciliului, din pricină că era greu, ba chiar cu neputință, ca toți cardinalii și toți prelații și procuratorii poftiți la conciliul sus amintit să se poată aduna în fața noastră pentru a dezbate despre modul de a purcede în chestiunea călugărilor ordinului, din porunca noastră, dintre toți prelații și procuratorii prezenți la conciliu, fură aleși de comun acord câțiva patriarhi, arhiepiscopi, episcopi, stareți, scutiți și nescutiți, și alți prelați și procuratori din toate părțile creștinătății, din toate limbile, din toate popoarele, regiunile, dintre cei mai pricepuți, reținuți și potriviți în a da sfaturi în asemenea chestiune însemnată și în a trata cu noi și cu cardinalii o chestiune atât de importantă. Așadar am porunci să se citească public, în catedrala conciliului35, în fața prelaților și procuratorilor, mai multe zile la rând, câtă timp vremeaceștia vrură să asculte, dovezile privitoare la cercetările asupra ordinului, și după aceea aceste dovezi și rezumatele lor au fost văzute, citite și cercetate cu băgare de seamă de mulți cardinali venerabili, de patriarhul de Aquileia36, de archiepiscopi și de episcopi prezenți la conciliu, aleși și însărcinați cu această datorie de aceia pe care întreg conciliu îi alesese cu mare grijă și străduință. De aceea, acești cardinali, patriarhi, arhiepiscopi și episcopi, stareți scutiți și nescutiți și ceilalți prelați și procuratori, când fură în fața noastră, în timpul unei consultări tainice, fură întrebați cu privire la modul de a purcede în această chestiune, cu atât mai mult cu cât unii Templieri se ofereau să-și apere ordinul. Marea parte a cardinalilor și aproape întreg conciliu, adică cei care, așa cum am zis, fuseseră aleși de conciliu sau îl reprezentau în această chestiune, mă rog marea majoritate, aproape patru cincimi din cei care se aflau la conciliu reprezentând toate popoarele, fură de părere că fără îndoială - iar prelații în chestiune și procuratorii își dădură cu părerea – trebuia să i se îngăduie acelui ordin dreptul la apărare, și că acesta nu putea fi condamnat, fără a-l jigni pe Dumnezeu și fără a încălca dreptul, numai în virtutea dovezilor obținute până în acel moment în cercetările pentru erezie făcute împotriva lui; în schimb alții ziceau că acei călugări nu trebuiau primiți să apere acel ordin, și nici nu trebuia să li se îngăduie apărarea acestuia; dacă, ziceau ei, s-ar permite și s-ar îngădui apărarea ordinului, s-ar primejdui chestiunea în sine și s-ar păgubi ajutorarea Pământului Sfânt, și ar urma discuții, întârzieri și amânări dăunătoare hotărârii ce trebuia luată în acea chestiune, adăugând la aceste considerații numeroase și felurite rațiuni. Acum, este adevărat că din procesele duse împotriva ordinului sus numit, acesta nu poate fi, canonic vorbind, declarat eretic prin hotărâre definitivă, însă acest ordin, din pricina acelor erezii ce i-au fost puse pe seamă, a dobândit o faimă foarte proastă, și întrucât foarte mulți membrii ai săi, printre care maestrul general, vizitatorul Franței și preceptorii cei mai de seamă, din mărturia lor voită, au rezultat vinovați de aceste erezii, grozăvii și ticăloșii, și de asemenea, întrucât aceste mărturii fac acest ordin foarte îndoielnic, și această mârșăvie și această neîncredere îl fac de-a dreptul îngrozitor și demn de ură în fața Sfintei Biserici a Domnului, în fața prelaților săi, a regelui, a învățăturilor creștine și a celorlalți catolici, se poate crede fără indoială că de-acum înainte nu se va mai găsi nimeni dispus să intre în acest ordin, din care pricină acesta ar deveninetrebuincios bisericii Domnului și continuării misiunii pe Pământul Sfânt, în serviciul căruia fusese hărăzit. Întrucât din amânarea hotărârii sau a rezolvării acestei chestiuni, pentru care în acest conciliu am încredințat fraților noștri un termen peremptoriu pentru a o rezolva sau pentru a promulga o sentință asupra ordinului, ar urma pierderea totală, prăpădirea și jaful bunurilor Templului, care de demult au fost oferite, lăsate prin legat, încredințate de credincioșii lui Hristos întru ajutorarea Pământului Sfânt și întru lupta împotriva dușmanilor credinței creștine, socotind că unii din ei zic că din pricina fărădelegilor amintite trebuie adusă numaidecât la cunoștința publică condamnarea împotriva acestui ordin, iar că alții zic că juridic vorbind nu se poate emite o sentință de condamnare a acestui ordin în temeiul proceselor celebrate, noi, după îndelungi cugetări adânci, având înaintea ochilor numai pe Dumnezeu și ținând cont numai de trebuința chestiunii Pământului Sfânt, fără a înclina nici la dreapta nici la stânga, am părtinit calea măsurii de prudență și a prescripției, cu ajutorul cărora vor fi îndepărtate scandalurile, vor fi evitate primejdiile și vor fi păstrate bunurile în favoarea Pământului Sfânt. De aceea, ținând cont că infamia, suspiciunea, zvonurile și celelalte lucruri deja spuse, toate în defavoarea acestui ordin, și în plus primirea pe ascuns și împotriva legii a călugărilor din acest ordin, deosebirea de purtare, felul de a trăi și obiceiurile multora din acești călugări față de ceilalți credincioși creștini, îndeosebi din pricina faptului că primind noi membri, chiar în momentul primirii, le porunceau acestora să declare și să jure că nu vor dezvălui modul de primire, și nici cele de ieșire din ordin, toate aceste lucruri ne induc a gândi rău despre ei. Mai mult, cugetând că din toate acestea s-a născut un însemnat scandal împotriva acestui ordin, care cu greu ar putea fi trecut sub tăcere de-ar fi ca ordinul să existe în continuare, și ținând seama de primejdiile pentru credință și pentru suflete, numeroasele fărădelegi îngrozitoare săvârșite de majoritatea călugărilor acestui ordin, și multe alte drepte rațiuni și pricini, a trebuit, așa cum se cuvine și cum se cade, să luăm hotărârile următoare, pe care cea mai mare parte a cardinalilor și aleșii numiți de întreg conciliul, mai mult sau mai puțin patru cincimi din aceștia, a considerat mai potrivit, prielnic și folositor întru cinstirea Domnului, întru păstrarea credinței creștine, întru ajutorarea Pământului Sfânt și din multe alte rațiuni temeinice, că este potrivit să urmăm calea măsurii de prudență și a prescripției scaunului apostolic – desființând ordinul și încredințând bunurile care sunt în folosul acestuia, îngrijindu-ne cum se cade și de membrii acestui ordin care sunt încă în viață - mai degrabă decât calea respectării dreptului la apărare și a amânării; amintind că și în alte cazuri, chiar și fără vreo vină a călugărilor, Biserica Romană porunci uneori desființarea sau neîncuviințarea unor ordine cu o însemnătate mai mare37 din rațiuni fără asemănare mai neînsemnate decât cele amintite, cu durere și amărăciune în inimă, nu prin hotărâre definitivă, ci prin măsură de prudență sau prin prescripție a scaunului apostolic, noi, cu aprobarea sfântului conciliu, prin lege ireformabilă și veșnică, desființăm Ordinul Templului și statutul, regula, îmbrăcămintea și numele său, și îl interzicem pe veșnicie, cu strășnicie interzicând oricui să intre în acest ordin sau să primească sau să poarte îmbrăcămintea lor și să se prezinte ca Templier. Orișicine va face altmiteri, va fi condamnat ipso facto la excomunicare. Cât despre persoane și bunuri, le punem la dispoziția noastră și a scaunului apostolic și le vom folosi, cu ajutorul harului divin și înainte de încheierea acestui sfânt conciliu, întru cinstirea Domnului, întru preamărirea credinței creștine și întru prosperitatea Pământului Sfânt, și interzicem cu desăvârșire ca orișicine, indiferent de condiția și de statutul la care aparține, să se bage în vreun fel în ceea ce privește aceste persoane sau aceste bunuri, să facă, să schimbe, să încerce orișice care aduce atingere prescripțiilor sau măsurilor noastre, statornicind încă de pe-acum că va fi nul și neavenit ceea ce orișicine, conștient sau inconștient, va încerca să facă în această privință. Prin aceasta, totuși, nu voim a ne abate de la procesele făcute sau ce urmează a fi făcute Templierilor din partea episcopilor diecezieni și de conciliile provinciale, potrivit celor poruncite în virtutea altor rânduieli.

Dat la Vienne, ziua VXI înainte de Calendele din aprilie, în anul al șaptelea al pontificatului nostru (22 martie 1312)