Simbolistica sfragisticii templiere medievale

Prea iubiti frati ai confreriei noastre templiere, Trimit cateva randuri legate de Simbolistica Sfragisticii Templiere”, asa cum o percep eu si bineinteles cu nivelul de autodocumentare bibliografica pe cate l-am avut la dispozitie.

Va indemn sa cititi, sa analizati sis a comentati argumentat pe baza celor scrise. Accept orice critici constructive. Am onoarea sa va salut cu mult respect fata de cei care veyti reactiona in sensul discutiilor constructive.

Fr. Barnart - Mare Herald al Ordinului.

„Faptul că tu nu crezi sau nu cunoști semnificația unui ritual nu înseamnă că acesta nu produce efecte.”

„Istoria credințelor și ideilor religioase”: Mircea Eliade

SIMBOLISTICA TEMPLIERA

Simbolurile au putere și însemnătate și sunt menite să transmită mesaje care să reziste trecerii timpului. Semne și simboluri pe care le-am cunoscut dintotdeauna, precum crucea, templul, gemenii, vulturul sau scoica, au semnificații mult diferite față de cele pe care le știm. Originea lor este bine îngropată în negura timpurilor, iar sensul lor adevărat mai este cunoscut astăzi doar de unii cãlugãri, mari preoţi, istorici și cercetători.

Iar pentru că ceea ce nu cunoaștem ne înspăimântă, să incercam sa ridicăm un pic din vălul care acoperã unele din simbolurile vechii preoţii a templului și să reflectăm puțin asupra semnificațiilor unor simboluri transmise prin sigiliile templiere.

Istoria medievală nu este lipsită de subiecte care continuă să stîrnească nedumeriri, să întreţină controverse; un astfel de subiect este istoria templierilor. Averile lor, influenţa lor asupra Bisericii dar şi asupra regilor vremii, condamnarea lui Jacques de Molay venită din partea regelui Filip cel Frumos, cu acceptul papei Clement al V-lea.

Este momentul de a ne pune intrebarea dacã există totuşi un element care le apropie?

Acestei întrebări îi răspunde Jacques Rolland în cartea Symboles măçonniques, symboles templiers, Paris, Editions Maison de Vie, 2013, 128 p.

Pentru Jacques Rolland, simbolurile nu sunt fructul voinţei de a ascunde, de a păstra un secret, ci etape pe calea cunoaşterii. Este important să discutăm despre semnificaţii şi nu despre autenticitate; pasărea Phenix nu există în tratate, dar multe tradiţii văd în ea un simbol esenţial.

Simbolul este asemănător unei pietre aruncate pe suprafaţa unui lac: din centru valurile se propagă spre maluri. În tradiţia iniţiatică simbolurile nu sunt altceva decît „indicatoarele rutiere”, ori mulţi templieri, se opresc la baza panoului indicator.

Jacques Rolland încearcă să ne apropie căutînd cîteva simboluri care nu sînt elemente ale unei filiaţii nedovedite, ci punţi spirituale. O primă apropiere o vede între călugărul-soldat, calificativ atribuit de Bernard de Clairvaux, cel care face referire la reconstrucţia Templului distrus de Nabuconodosor.

Sigur, pe bună dreptate, simbolul apropie văzutul de o lume nevăzută, spirituală, sacră, fără a cere o adeziune la o doctrină sau sistem filosofic. Simbolul capătă sensuri diferite în funcţie de observator, de epocă, nivel de cunoştinţe, dar caracteristicile sale rămîn inalterabile, transcend fractura spaţio-temporală.

Începutul Evului Mediu nu era o perioadă a răspîndirii ştiinţei de carte; scrisul era cunoscut unei minorităţi; Simbolul, o lume imposibil de cuprins, dar care ne cheamă să-i aflăm tainele. Simbolul, templier vizibil, cheamă, dincolo de vârstă, la trecerea către nevăzut: „Instrumentele simbolice trec astfel din veac în veac mesaje nescrise şi care fac parte din secretul, propriu fiecărui individ. Acesta este motivul pentru care se vorbeşte de incomunicabilitatea secretului templier.

Templierii răman, mai mult decît alţii, în centrul cercului concentric de unde s-au propagat în Occident atîtea curente esoterice noi ieşite din tradiţiile hermetice şi gnostice adunate în creuzetul oriental. Această se datorează acestui esoterism care va găsi în inima ordinului un teren de primire favorabil.

Este sigur că nu toţi templierii erau „iniţiaţi” şi că doar unii dintre ei aveau acces la secrete pe care ordinul le vehicula în sînul său. Secrtete născute din schimburi instaurate cu iniţiaţi orientali, oricare ar fi fost apartenenţa lor şi unde se confruntau curente creştine, gnostice sau din Islamul esoteric.

Cavalerismul sufist a fost unul dintre ele. Acest adevăr a fost însă recent descoperit de regretatul Henri Corbin; tratatul de artă cavlerească sufi Futuwah, scris de Al Sulami, iniţiat persan din secolul al X-lea, arată cu clariatate că atît în Occident cît şi în Orient, iniţierea cavalerească avea raporturi strînse cu iniţierea spirituală propriu-zisă.

Oare este un hazard, o intampllare, faptul că arta gotică a construcţiilor s-a dezvoltat începînd cu anul 1140 în Occident sub influenţa Templului?

Cei mai importanți oameni din epoca medievală, inclusiv conducătorii ordinelor religioase, au avut un sigiliu personal. Această era o matriță, de obicei rotundă și asemănătoare unei monede, pentru a lăsă o impresie în ceară sau plumb, care era atașată documentelor oficiale în scopul validării și autentificării.

În scopul de a evita utilizarea necorespunzătoare a matriţelor sigiliilor, au fost luate măsuri speciale pentru conservarea acestora.

Acestea au fost ţinute în camere păzite pentru deschiderea cărora erau necesare trei chei. Întotdeauna Marele Maestru al Ordinului deţinea una dintre aceste chei, iar alţi doi funcţionari de rang înalt aveau celalalte două chei.

Fiecare ofiţer al Ordinului avea propriu sigiliu cu care valida documentele emise sau certificate de către el. Sigiliul a fost echivalentul semnăturii moderne prin acesta se confirma autenticitatea documentului, în veacurile în care majoritatea oamenilor erau analfabeţi.

Dovezi ale credinţelor gnostice şi dualiste pot fi întâlnite în reprezentarea unui număr de sigilii care s-au păstrat până astăzi. Marele Maestru avea un sigiliu pentru a autentifica documente curente şi un alt sigiliu pe care îl folosea pentru documente care erau "confidenţiale" sau "strict secrete"

Sigiliile care au fost folosite de către Marii Maeştrii Templieri, fie ei Comandanţi ai Templului, simpli maeştri, demnitari, comandanţi de provincie, perceptori de case "Domus Templi" sau comandanţi ai comanderiilor.

Aceste reprezentări sigilare, sunt destul de rare, fiind păstrate pe actele sigilate cu ceară în diferite perioade ale existenţei ordinului.

Imprimarea lor se realiza în ceară de diferite culori, ceara roşie era rezervată pentru sigilarea actelor de către marii maeştrii, ceară de culoare verde, galbenă, neagră, era utilizată de către ceilalţi demnitari îndreptăţiţi să autentifice acte ale templierilor.

Din păcate, sigiliile templiere găsite până în prezent sunt rare, ele provin din Franţa dar şi din Anglia şi Aragon.

Sfragistică celei mai distinse miliții ecvestre, este în general cunoscută că fiind supusă unui anume tradiționalism, ordinul bazându-se pe spiritul vechilor legi și conservă ritualuri și ceremonii, obiceiuri din alte vremuri. Nu este de mirare faptul că sigiliile marilor maeștrii au rămas încă din secolul al XII lea, în esență aceleași.

În momentul suprimării Ordinului Cavalerilor Templieri, arhivele acestuia au fost dispersate, o parte putând fi regăsită la Ordinul Cavalerilor Ioaniți, găsindu-se în arhivă Magistrală de la Malta.

După transferarea proprietăților templiere către Ordinul Cavalerilor Ioaniți, o parte din documentele autentificate cu sigiliile templierilor au rămas totuși la comanderiile acestora.

Prin urmare trebuie menționat faptul că studiul sfragisticii templiere trebuie să fie limitat la o serie de observății, bazate pe un număr de sigilii și exemple care au supraviețuit celor 900 de ani de existenata a miliției templului.

Sigiliile ordinelor cavalerești ale acelor vremuri, dar mai ales ale templierilor pot fi încadrate după cum vom vedea în niște modele constante identificabile la prima vedere prin simbolul dat de către imaginea încrustată în matrița sigiliului.

Există tipuri de sigilii cu reprezentarea templului din Ierusalim, tipuri de sigilii ecvestre, simbolice și alegorice, tipuri heraldice, etc. Varietatea acestora este mult mai mare în comparație cu sigiliile celorlante ordine din aceiași perioada.

Un sigiliu, care a cunoscut o stabilitate figurativă cu mici modificări este acela în care este reprezentată clădirea sacră „Domul Stâncii” templul din Ierusalim și de la care Ordinul și-a luat numele. Prin urmare acesta poate fi considerat un sigiliu „vorbit” dar care poate fi considerat și ca un sigiliu „monumental”, fiind cunoscute trei modele, primul dintre aceste sigilii fiind aplicat pe documente ale Marelui Maestru din 1171.

Legenda sigiliului cuprinde cuvintele „SIGILIUM MILIȚIA TEMPLI”. Pe un sigiliu bine reliefat se observă o cupola bine definită care are patru arcade pe fațadă și care este utilizat în 1221, de asemenea apare pe un act autentificat în 1225, cu amprenta sigiliului prefigurată în ceară a cărui legendă scrisă spune: S. TUBE TEMPLI CHRISTI; (tube este folosit aici în sensul dom).

Există documente pe care sunt puse ambele sigilii imprimate pe două suporturi de ceară, aplicate separat aceluiași document (de exemplu, pe documentul menționat în 1255).

Alte tipuri de sigilii erau cele care aparțineau autorităților centrale ale ordinului. În schimb, in instituțiile templiere dispersate în diferite locuri din Europa (țări, provincii, la commanderii, tutori, și chiar cavaleri) acestia au ales să aibă sigilii cu emblemele diverselor figuri alegorice sau heraldice.

Maestrul Aragonez al Cataloniei în 1247 a avut un sigiliu cu reprezentarea unui cavaler, pe un cal aflat în galop, înarmat și apărat de un scut, acest model, a fost foarte comun printre nobili și cavaleri.

Printre simbolurile sacre, prima este crucea. O cruce cu extremități ușor evazate fiind un semn al Comandantului comanderiei de Alfambra (Spania) în 1248;

Agnus Dei marchează sigiliul preceptorilor din Provence și Aragon, în 1224;

Un capelan al ordinului din secolul al XIII-lea a adoptat un sigiliu ogival, poate singurul de acest tip, în sfragistică Templierilor, cu reprezentarea scenei unui pelican care hrănește cei trei pui mici, în timp ce un șarpe îi amenință; legenda sigiliului este: S. FRATRIS PELLICERB CAPELLANI MELME TEMPLI. (Simbol vorbitor).

Printre simbolurile profane demne de menționat se numără cele ale unor comanderii templiere din secolul al XIV-lea, care au castele cu trei turnuri, într-un caz, turnul central poartă un scut asuprit de o cruce.

Preceptorul domului templierilor din Franța a folosit în 1214 ca sigiliu un amulet oval vechi, care descrie un Abraxas ca și contrasigiliu; bijuteria, ca de obicei, fusese montată într-un cadru, pe care au fost gravate cuvintele: SECRETUM TEMPLI.

Și fratele templier Aimone din 1222 a folosit o piatră clasică, sculptată, cu figuri faunale. Un mic contrasigiliu heraldic personal este gravat pe sigiliului ordinului, se află agățat de un act din 1286, acesta este oval, reprezintă un leu rampant și legendă: S. FRATRIS G. BELLI, fapt ce atestă că aparținea lui William of Beaujeu, înalt demnitar al ordinului.

Pe unele din sigiliile descoperite, s-a găsit imaginea unui cap cu barbă, ceia ce a condus la întărirea acuzațiilor privind practicarea închinarii eretice la un idol pagan reprezentat printr-un cap cu barbă răsturnat. Imaginea unui cap cu barbă (probabil a lui Iisus sau a lui Ioan Botezătorul) a fost găsită pe o tablă ascunsă într-un zid de căsuță medievală din satul Templecombe.

În mod excepțional se remarcă sigiliile tip cap bărbos. Acest tip a fost utilizat de către comandantul din Paris, în 1242, de către Pierre Le Norman, preceptor de Laon, în 1282, și de către Marii Maeștri ai Germaniei, care l-au folosit pentru a autentifica actele inclusiv in regatul Ungariei.Capete bărboase apar, de asemenea, pe sigiliile a doi Maeștri Templieri din Germania, inclusiv unul care era utilizat de către fratele templier Widekind. (Vezi cartea „Reflecţii Templiere in Transilvania”)

Este un sigiliu de tip compozit, mai mare (de la 35 la 48 mm, în diferite modele), folosit de Commenderia Paris. Cu variante, acest tip de sigiliu a fost folosit din secolul al XIII-lea până în secolul al XIV-lea.

Cu toate acestea, sigiliile utilizate de către Maeștrii Ordinului Ioanit au, de asemenea, capete similare, iar aceștia nu au fost niciodată acuzați de închinare necreștină, deci este greu de spus cum s-a făcut incriminarea pe baza acestor dovezi

Trebuie remarcat că, după suprimarea templierilor și trecerea multora dintre aceștia către Ordinul Ioaniților, vechile sigilii ale Templului au rămas mult timp sa fie utilizate in comanderiile preluate, inscripțiile de pe acestea nefiind schimbate.

Alte două sigilii par a fi preluate din creștinismul tradițional ilustrează Mielul Pascal (Agnus Dei) purtând o cruce, dar nu cea asociată cu Iisus, ci simbolul crucii înalte a lui Ioan Botezătorul.

"Agnus Dei" a fost folosit de mai mulți maeștri din Anglia, de exemplu și de către Maestrul de Provence. Unii cred că, interpretarea convențională reprezintă simbolul lui Hristos, "Agnus" a fost ales din cauza relației cuvântului cu latină "Agnito", fiind înțeles că fiind înțelepciunea.

Comandanții provinciali ai templierilor au putut, de asemenea, să emită propriile lor sigilii, încorporând diverse simboluri ale templierilor.

Se pare că sigiliile altor maeștri provinciali Templieri includ multe alte simboluri.

Acestea includ combinații de cruci și fleurs-de-lis (flori de crin) în diverse configurații, în timp ce turnurile de castel, vulturul, grifonii, porumbeii, caii și cavalerii montați nu sunt, necunoscuți.

Deasemenea, apare steaua cu opt raze și luna în ascendentă.

Un sigiliu târziu al templierilor din Anglia arată un leu aflat sub o semilună și o cruce, și două stele cu șase raze ascuțite. Unii au fost ispitiți să vădă luna ca fiind legată de închinarea la zeița lunii sau de influența islamică, dar această este o presupunere puțin veridică.

fi salvat și voi salva, Voi fi dezlegat și voi dezlega

Voi fi rănit și voi răni,Voi fi conceput și voi concepe

Voi fi mâncat și voi mânca,Voi auzi și voi fi auzit

Voi înțelege și voi fi înțeles,Voi fi spălat și voi spala”

„Imnul lui Iisus” formă de inițiere creștină de tip gnostic, dans

în care o persoană repetă anumite fraze, iar ceilaltii răspund cu „Amin”

ESEU DESPRE SIMBOLISTICA SIGILIILOR UTILIZATE DE CĂTRE MARII MAEȘTRII TEMPLIERI

PECETEA - INSEMN SIMBOLIC AL AUTORITÃŢII

Era un obiect de căpetenie în vechile civilizații orientale. Ea era utilizată în

multe scopuri și in multiple împrejurări. Regele își punea de obicei pecetea pe documentele ce-i exprimau hotărârile. Pecetea este așadar semnul unei puteri și al unei autorități, pecetea înseamnă semnătură.A pecetlui înseamnă a închide, a fixă, a ascunde, pecetea este simbolul unei taine.

Pecetea marchează o persoană sau un obiect ca fiind proprietatea indiscutabilă a stăpânului sigiliului la a cărui protecție au astfel dreptul pecetea este deci simbolul unei apartenențe legitime. Aceste diferite utilizări s-au prelungit, firește, într-un simbolism bogat și cuprinzător.

Astfel, apostolul Pavel își află în biserica din Corint legitimarea apostolatului, corintenii sunt pentru el o pecete (Corinteni 9,2). Tatăl îl pecetluiește pe Fiul, arătând că îl hărăzește și îl trimite să dea viață veșnică (Ioan 6,27). Biblia ne mai arată că Dumnezeu își pecetluiește arătările (Daniel 8,26), el își pune pecetea asupra stelelor, împiedicându-le să se mai arate (Iov 9,7). El îi poruncește prorocului să își pecetluiasca vedeniile, adică să le țină secrete (Daniel 12,4 și Apocalipsa 10,4) sau, dimpotrivă, ca în Apocalipsa 22,10, prorocul nu trebuie să pecetluiasca revelațiile ce i-au fost făcute, căci acestea se vor traduce de îndată în fapt.

Pentru scriitorii rabinici, pecetea este simbolul circumciziei care îl introduce pe individ în poporul lui Dumnezeu. Apostolul Pavel continuă această idee, arătând însă că adevărată circumcizie spirituală este pecetea apartenenței la poporul drepților (Romani 4,11) și că Sfântul Duh este o pecete ce chezasuieste mântuirea (Corinteni și Efeseni).

De aici și până la a recunoaște că pecețile divine au o valoare aproape magică nu este decât un pas făcut adeseori, în epoci foarte îndepărtate una de cealaltă, amuletele -peceți ce poartă Tetragrama (numele ebraic al lui Dumnezeu) și care aveau, cu siguranță, o valoare apotropaica, precum și in unele texte mandeene sau gnostice aparitia simbolului Abrasax.

Dumnezeu își pune pecetea pe oameni (Iezechiel 9,4 și Apocalipsa 7,3), arătând astfel că sunt în puterea și paza lui. Autorul Apocalipsei pare a se gândi aici la un semn anume, fie numele lui Dumnezeu, fie litera X, inițială numelui lui Hristos în greacă.

Astfel, pecetea redobândește un semn realist, fără însă a-și pierde încărcătură simbolică adunată între timp. Probabil, oamenii lui Dumnezeu trebuiau să fie identificați prin acest semn.

Într-adevăr, creștinismul ulterior, deși continuă să vorbească despre sensurile de mai sus, începe să folosească acest termen într-un înțeles nou, tehnic.

Pecetea înseamnă aici apă – anume apa botezului.

Irineu, Clement din Alexandria, Tertulian cunosc această interpretare care face din pecete o denumire tehnică a botezului. Nu botezul îl pecetluiește pe om ca rob al lui Dumnezeu, care-l justifică și îl păzește? S-ar putea că însăși ceremonia botezului să fi cuprins foarte de timpuriu un rit anume de consemnare, pe care-l regăsim la finele secolului al doilea în Tradiția Apostolică a lui Hipolit (riturile liturghiei la botez).

Gnoza va face speculații pe marginea acestui simbol și va privi pecetea ca pe un mijloc misterios ce-i asigură sufletului care urcă spre lumina de sus, strabaterea lumilor inferioare.

Pecetea este ideea, modelul ce informează lumea sensibilă. Pecetea primordială este așadar lumea ideală, cuvântul lui Dumnezeu (despre facerea lumii). De remarcat aici evidența influență platoniciană.

În sfârșit, există în Apocalipsa un text ce vorbește despre o carte pecetluită cu șapte peceți și a cărei interpretare pune o serie de probleme. Pentru a determina simbolismul imaginii, trebuia ca mai întâi să dăm un înțeles cărții (Cartea destinului, testament dumnezeiesc, Vechi Testament rămas până atunci neînțeles…).

Oricum, de remarcat că acest document pecetluit de Dumnezeu nu poate fi deschis decât de către o făptură investită cu întreagă autoritate dumnezeiască, mielul, adică Hristos.

Mirele din Cântărea Cântărilor îi spune iubitei sale: “Ca pecete pe sânul tău mă poartă, poartă-mă pe mâna ta că pe o brățară! Că iubirea ca moartea e de tare…”

Potrivit exegeților Bibliei de la Ierusalim, pecetea ce atestă vrerea posesorului ei, desemnează aici vrerea lui Yahveh, adică Legea, iar Yahveh este un dumnezeu zelos.

www.mixdecultura.ro/.../pecetea-si-sigiliul-simbolurile-autoritatii-din-cele-mai-vechi-t...

Am putea da textului o interpretare mai profundă, considerând pecetea drept un simbol al apartenenței: mirele nu impune legea fidelității, el își invită mireasa să își scrie în inima și pe braț, cu litere de foc pe care nimic nu le va putea șterge, semnul iubirii lor reciproce, în virtutea căreia ei sunt definitiv legați, ca în moarte.

Trecând de la simbolismul primar de pecete regală în vechiul Babilon și de sigiliu în Sumer, apoi prin simbolismul biblic plin de înțelesuri ascunse, apocaliptice chiar, ajungem la denaturare.

ELEMENTE DE SPIRITUALITATE CARE AU INFLUENŢAT

CONCEPEREA PECEŢILOR - SIGILIILOR TEMPLIERE

În Evul Mediu și mai târziu în Renaștere, pecețile și sigiliile au fost regândite și chiar reinventate. Ele au ținut loc de dumnezeu, dar și de demon.

Esența reală a legendarei "Comorii a templierilor" constă de fapt în descoperirea unor documente istorice dintr-o preoție veche, pe care călugării fondatori le-au găsit în timpul săpăturilor lor din templu lui Solomon”. Adevărata "comoară" a fost, de fapt, “cunoașterea veche de secole" a înțelepciunii sacre antice, din cele mai prospere timpuri de civilizație ale istoriei umane.

Într-adevăr, Ordinul Templier însuși a fost întemeiat ca o misiune a Ordinului monastic cistercian, în special pentru a recupera scripturile antice "îngropate sub" Templul lui Solomon, care erau considerate deja "comori ascunse".

Prin descoperirile făcute, în urma săpăturilor din tunelurile și camerele aflate sub templu, legendara Preoție a Templierilor a putut cunoaște cele mai vechi origini ale creștinismului clasic, de la începutul istoriei înregistrate, mergând înapoi până la cca. 10.068 î.Hr.

Aceste rădăcini ale templierilor constituie, de asemenea, fundamentele ale tuturor religiilor spirituale majore, unificând diverse denominațiuni și tradiții religioase ale lumii.

Drept urmare, Ordinul Templierilor este în mod inerent și în mod necesar inter-credincios și ne-denominațional, păstrând în același timp și catolicismul cultural.

Din simpla observație a reprezentărilor grafice de pe sigiliile templiere, constatăm că la baza conceperii lor a stat în primul rând zestrea spirituala a preoţimii ordinului Cavalerilor Templieri.

Spiritualitatea autentică a templierilor este o formă de gnosticism ezoteric, care este pe deplin compatibilă cu misticismul creștin canonic al catolicismului clasic. Gnosticul spiritual se concentrează în primul rând asupra Comuniunii divine personale printr-o conexiune individuală directă prin Duhul Sfânt.

Dovezile prin care se demonstreaza gnosticismul Cavalerilor Templieri se găsesc în regula Templului, în care Ordinul Templier însuși este descris ca o " Sfântă Împărtășanie ", ceea ce înseamnă că spiritualitatea templierilor oferă o legătură directă cu Dumnezeu (Regulă 2).

De asemenea, declară că " Dumnezeu este cu voi ", că templierii trebuie hrăniți spiritual "prin carnea lui Dumnezeu " (articolul 9) și că templierii "se împacă cu Dumnezeu" prin meditație și rugăciune (articolul 55).

Iisus și apostolii au evidențiat adevărul sfânt că umanitatea posedă în mod inerent o legătură internă cu Dumnezeu prin Duhul Sfânt, ca un canal natural care poate fi deschis și activat prin rugăciune și meditație: Creștinismul timpuriu ne învață că " Împărăția lui Dumnezeu este în voi " ( Luca 17:21), tot ceea ce "poate fi cunoscut de la Dumnezeu" se manifestă în creațiile sale, inclusiv în interiorul omenirii ( Romani 1: 19-20), că esența Divinului " este totul și în toți "(Coloseni 3:11) și descrie "Duhul Sfânt care locuiește în noi" ( Timotei 1:14).

În tradiționalul catolicism, practica gnosticismului este de fapt descrisă ca explorând "misterele", ca pietre de temelie și concentrare meditativă prin contemplarea rugaciunii 25

Cercetătorii din Vatican explică: " În limbajul primilor creștini, misterele erau acele învățături religioase adevăruri revelate sau adevărul supranatural"[26]. " Misterele conținute în revelația supranaturală sunt un cosmos mistic al cărui părți sunt unite într-o legătură vie. "[27]

Vaticanul a arătat că vechiul gnosticism esoteric este în esență identic cu misticismul catolic din Biserica timpurie: "Părinții au recunoscut într-adevăr adevărul parțial al sistemului păgân, școala creștină din Alexandria unde s-a învățat adevărattul gnosticism bazat pe har și credință, prin care sufletul contemplă direct misterele lumii divine "[28]. " Dumnezeu dă un har deosebit, care permite contemplarea adevărată a misticului. În acest act Dumnezeu devine intim prezent in mințile iniţiaţilor dezvăluind esența divină. "[29]

Bibliografie [24] Douglas Harper, Dicționar de etimologie online (2001), "Gnostic (n.)", "Gnostic (adj.)", "Gnosis (n.

[25] Ann Ball & Neil J. Roy, Enciclopedia de devoțiuni și practici catolice , Editura noastră de vizită de duminică, Huntington, Indiana (2003), pp. 485-487.

[26] Vaticanul, Enciclopedia Catolică (1911), Enciclopedia Press, New York (1913), Volumul 10, "Misterul", p.662.

[19] Vaticanul, Enciclopedia Catolică (1911), Enciclopedia Press, New York (1913), Volumul 10, "Misterul: rațiunea și misterul supranatural", "(2) Relațiile adevărului natural și supranatural" .

[28] Vaticanul, Enciclopedia Catolică (1911), Enciclopedia Press, New York (1913), Volumul 10, "Mysticism: Sketch Historical", p.664.

[29] Vaticanul, Enciclopedia Catolică (1911), Enciclopedia Press, New York (1913), Volumul 10, "Mysticism: Criticism", pp.664-665.

Profesorul francez Emile Leon Gautier (1832-1897), arhivar al Arhivelor Imperiale și istoric șef al Arhivei Naționale din Paris, Franța, în eseul referitor la reconstrucția istorică a Codului cavalerilor, a explicat elementele cheie ale credinței templiere, izvorâte din gnosticism: "Credința acestor războinici era precisă, nu avea în ea nimic diletant. Ei știau prea multe și se ridicau deasupra concepțiilor sterile ale teoriei, ei știau ce trebuie făcut pentru a-și practica credința”.

Cavalerii templieri nu s-au mulțumit cu simplă credință în Dumnezeu. Gautier a rezumat astfel că esența Cavaleriei era "forță armată în serviciul Adevărului neînarmat"[1].

Tocmai din acest motiv, regula Templului a definit Ordinul ca fiind "Religia prin Cavalerie înarmată" (articolul 57) [2].

Bibliografie 1] Emile Leon Gautier, La Chevalerie (1883); Tradus în: Henry Frith, Cavaleria, George Routledge & Sons, Londra (1891), reconstruit din surse istorice de la cca. 1066 AD capitolul ÎI, partea I, partea ÎI.

[2] Henry de Curzon, La Règle du Temple, La Société de L'Histoire de France, Paris (1886), în Librairie Renouard, articolul 57.

Prin urmare, în ciuda concepțiilor greșite, gnosticismul Templier este pe deplin consecvent și pe deplin compatibil cu creștinismul clasic canonic. Practica gnosticismului este recunoscută și inclusă în cadrul catolicismului sub formă unui misticism creștin, astfel încât "gnosticii" sunt pur și simplu mai bine cunoscuți ca "mistici“.

Preoția antică, pe care templieri au recuperat-o din Templul biblic al lui Solomon, a reprezentat practicile eseniene autentice ale lui Isus Nazarineanul, inclusiv munca eliberatoare a energiei ezoterice prin meditație, care implică purificarea centrelor energetice spiritual.

Gnosticismul a reprezentat o mișcare religioasă care a grupat mai multe curente din bazinul Mediteranei și Orientului Mijlociu, însă curentele gnostice au avut origini în afară Occidentului Europei și nordului Africii.

Nu se cunoaște originea exactă a gnosticismului însă se crede că a apărut după anul 70.d.Hr., când a fost distrus Templul din Ierusalim. Elementul comun al tuturor acestor curente a fost credința în faptul că oamenii sunt suflete divine intemnitate într-o lume materială, iar cel care i-a întemnițat este Dumnezeul cel rău sau Demiurgul.

Susțineau despre ei că au fost creaţi împotriva acestei lumi și prin cunoaștere ei pot atinge o stare superioară celei în care se află. Răspândirea acesor curente religioase în Europa, în special a bogumililor din zona Bulgariei și Olteniei și a albaigenzilor din sudul Franței, Alsacia și Nordul Italiei, precum si a zoroastrismului, in zona orientului, au contibuit in mod esential la formarea unei spiritualitati templiere inconfundabile.

Bogumili si albaigeni, (chatarii), prin ideile și modul lor de viață, au stârnit o furie atât de mare din partea Bisericii Catolice, încât această a inițiat o cruciadă doar pentru exterminarea acestora, cruciadă la care totuși în mod curios sau nu templierii au refuzat să participe.

Există trei teorii principale referitoare la gnosticismul cunoscut de către preoția spirituală a ordinului Cavalerilor Templieri: este considerată o elenizare a creștinismului care tocmai se năștea, este vazut ca o întoarcere la niște izvoare orientale ale creștinismului sau că ar fi de origine evreiască, din nordul Egiptului, în zona Alexandriei, încercând a pune în accord mai multe doctrine vechi de pe vremea lui Hermes Trismegistul, cu religia evreiască și cea elenică.

Marii preoți spirituali ai Templierilor, conștienți de faptul că oamenii și cărțile pot disparea prin ardere, au codat cunoștințele străvechi transmise din generație în generație și găsite cu ocazia săpăturilor de sub Templul lui Solomon, în simbolistica sigiliilor concepute pentru a fi utilizate de către Marii Maeștrii Templieri, pentru autentificarea actelor emise de către aceștia, simbolistică acceptată si inţeleasă de către cele trei religii existente la acea dată in zona orientală (creştinism, iudaism si islamism).

De asemenaea, există multe reprezentări simbolice ale altor căi spirituale necunoscute în Occidentul medieval în acea vreme, pe care cei care au conceput sigiliile Marilor Maeștrii nu le-ar fi putut afla decât prin transmiterea orală a invăţăturilor de reprezentare simbolică.

De unde ar fi putut, preoţia initiatică templieră să dobândească astfel de cunoștințe?

Un posibil răspuns ar fi manuscrisele descoperite de primii templieri sub Muntele Templului, care ar fi putut fi aduse pentru a fi păstrate şi exploatate de către inițiații spirituali ai ordinului.

Sigiliile cu o baza gnostică au fost concepute într-o epoca în care cunoștințele străvechi și considerate eretice trebuiau să rămână secrete dacă se dorea evitarea unui proces pentru erezie și execuția celor vinovaţi.

Pentru cavalerii templieri, cunoștințele străvechi implică un anumit grad de acces la consecințele lor, oferind perspicacitate spirituală, putere politică și bogăție.

Câteva din simbolurile transpuse în matrițele sigilare, asupra cărora au convenit creatorii acestora s-au inspirat din preceptele unor religii orientale iniţiatice, ismailiţii, gnosticii, sau din cunoștinţele şcolilor initiatice spirituale, cum ar fi, casa înţelepciunii din Cairo sau casa cunoaşterii din Damasc.

Conținutul acestor simboluri a rămas nescris, sau s-a pierdut, odată cu întreagă arhivă templiera. Sigiliile utilizate priveau mai mult latura spirituală a comunicării prin simboluri, reprezentate grafic şi acceptate de către toate entitățile religioase cu care Marii Maeștrii templieri au venit în contact, în arealul geografic al Țării Sfinte și nu numai.

Extras din cartea in curs de aparitie

” SIMBOLISTICA SFRAGISTICII TEMPLIERE”