Atacurile suburbane și manipulatorii împotriva Bisericii Ortodoxe Române și a ierarhilor ei dezvăluie un plan bine pus la punct pentru a eroda credibilitatea unei instituții, care, de peste două milenii, este expresia spirutalității în comunitate. „Progresiștii”, „ziariștii – investigatori sub acoperire” și tot felul de „formatori de opinie” promotori ai unor false concepte (cum ar fi teoria genului), cu spume la gură, se întrec în invective, injurii, minciuni în încercarea de a destabiliza Biserica. Cu tristețe am identificat în acest grup și pe unii dintre medici. Ar fi sub demnitatea mea să le răspund troglodiților, utilizând limbajul lor, și prefer să le arăt ce înseamnă creștinismul pentru civilizația europeană. Știu că, în societatea contemporană, o societate aflată în acest moment într-o profundă criză morală, în care, în numeroase situații, nonvalorile sunt considerate repere, iar adevăratele valori sunt contestate, a scrie despre relația dintre medicină și creștinism constituie o provocare, dar și un demers necesar de reafirmare a tradiției sănătoase a societății.
Educați într-o epocă în care spiritualitatea și implicit religia sunt excluse din activitatea de îngrijire a bolnavilor, mulți medici de astăzi nu abordează și componentele spirituale ale vindecării atunci când se adresează pacienților lor. Deși medicina este adesea privită ca un domeniu distinct de religie, credințele religioase au un impact semnificativ asupra modului în care medicii interacționează cu pacienții și în înțelegerea bolilor și a morții.
S-a dovedit că mulți pacienți doresc să-și înțeleagă boala în cadrul religiei lor, doresc să discute probleme religioase și spirituale, solicitând timp pentru a vorbi despre religie sau spirit. Medicina pozitivistă, empirică nu este echipată să se ocupe de tipul acesta de întrebări.
Dihotomia, care există astăzi între religie și medicină, nu a fost întotdeauna prezentă. Oamenii, care căutau vindecare, doreau un leac atât pentru trup, cât și pentru suflet, iar medicii din trecut erau capabili să înțeleagă acest lucru. Într-o țară în care peste 85% din populație se identifică ca fiind creștină, este benefic pentru medici (și nu numai) să afle despre rădăcinile comune ale medicinei și creștinismului.
Legătura dintre medicină și credință pare să fi dispărut în anumite grupuri din societatea seculară, dar rămâne faptul că rădăcinile medicinei, în Europa, sunt creștine (fie că o recunoaștem sau nu) și că, indiferent ce spunem sau orice facem, credința și medicina, în esență, nu pot fi separate.
Contribuția creștină în medicină
Contribuția creștină în medicină s-a manifestat pe mai multe paliere: atitudinea față de boală și bolnav, dezvoltarea spitalelor, implicare comunitară, învățământ și cercetare științifică. Voi prezenta în câteva note anumite aspecte.
Atitudinea față de boală și bolnav
Lumea în care a apărut creștinismul a fost adesea crudă și inumană (nu cu mult diferită de societatea secularizată actuală). Cei slabi și bolnavi erau disprețuiți. Avortul, pruncuciderea și eugenia au fost practicate pe scară largă. Medicul era, adesea, un vrăjitor, fiind și vindecător, iar puterea de a vindeca îi conferea în același timp și puterea de a ucide. Dintre vindecătorii lumii clasice, numai școala hipocratică avea o atitudine diferită față de semenii lor. Aceștia au jurat să vindece, să nu facă rău și să își îndeplinească datoria de îngrijire a bolnavilor.
Creștinismul a adus o altă abordare bazată pe iubirea aproapelui, pe solidaritate, pe comuniune, pe devoțiune și empatie. Această atitudine i-a atras pe medicii hipocratici către creștinism. Istoricul medicinii Gary Ferngren citează studii despre structura profesională a Bisericii primare și concluzionează că „aproximativ 150 de medici din școala hipocratică pot fi identificați cu o certitudine rezonabilă din perioada imperială romană” – un număr enorm pentru acele vremuri. Din aceasta am putea concluziona că medicii au fost, mai mult decât orice alt grup profesional, atrași de creștinism. Sau poate creștinii erau atrași de practica medicală mai mult decât de orice altă meserie. În orice caz, statisticile sugerează multe despre compatibilitatea și similitudinea dintre viața harului și viața medicului.
Creștinii au privit sănătatea ca pe o binecuvântare dată de Dumnezeu, și nu o virtute (ca la greci și romani). Boala și durerea nu erau relemateriale și morale, pedeapsă a zeilor pentru păcate individuale (așa cum susțineau religiile păgâne). Boala și durerea erau rele materiale, nu morale, rezultatul căderii umanității, dar erau adesea folosite (sub îngrijirea providențială a lui Dumnezeu) pentru a produce un bun spiritual.
Pentru creștinii din primele secole, boala și tot ceea ce afectează omenirea este consecința păcatului originar (Sfântul Augustin). Creștinii au anticipat învierea trupului, în care, boala și moartea, inamicul final va fi învins.
Creștinii au considerat că medicina este un dar al lui Dumnezeu, oferind alinare celor care suferă de boli. Noul Testament și literatura creștină timpurie au impus îngrijirea creștină atât la nivel individual, cât și la nivel corporativ pentru cei care sufereau de boli fizice.Dumnezeu vindecă prin taine, prin minuni de vindecare și mai ales prin medicină și doctori: este acțiunea sa cea mai normală, cea mai obișnuită.
Iisus le-a spus apostolilor „Vindecați pe bolnavi și spuneți oamenilor: Împărăția lui Dumnezeu este foarte aproape de voi” (Luca 10, 9). Hristos ca vindecător este una dintre temele caracteristice din scrierile creștine din anii de după generația apostolică. Ignatie din Antiohia, scriind în 107 d.Hr. (când apostolii erau încă o amintire vie), a vorbit despre Iisusca medic.
Titlul de „medic divin” a prins rădăcini în gândirea creștină, în special în Est. Și dacă Hristos a fost vindecătorul atât al sufletelor, cât și al trupurilor, iar vindecarea trupului a fost un lucru bun, atunci un mod în care un creștin l-a putut imita pe Hristos a fost prin a acorda ajutor celor bolnavi.
Majoritatea creștinilor nu au considerat incompatibilă folosirea medicinei și practicarea vindecării prin rugăciune. Crezând că Dumnezeu este stăpân asupra vieții și morții și că Dumnezeu lucrează cel mai adesea prin mijloace naturale, ei au apelat pentru vindecare la folosirea medicamentului și la rugăciune.
„Cei sănătoși nu au nevoie de medic, ci cei bolnavi”, le-a spus Iisus fariseilor (Matei 9:12). Implicația evidentă: creștinii au răspuns imperativului vindecător al lui Iisus, dedicându-se îngrijirii bolnavilor. Creștinii au ridicat în mod constant statutul social al celor slabi, bolnavi și deficienți și au căutat să-i iubească și să-i îngrijească la maximul abilităților lor. Creștinii Imperiului Roman au început să schimbe atitudinea societății față de bolnavi, cu dizabilități și pe moarte, prin viziunea lor radical diferită
Credința creștină a servit și ca vehicul pentru propagarea practicii medicale, deoarece se referea la un Dumnezeu care avea un interes personal în rasa umană, mergând chiar până la crearea corpului umanși mai târziu să-și asume o asemănare umană în întruparea lui Hristos. Această legătură intimă dintre Divin și corp marchează un contrast puternic cu atitudinea credințelor păgâne ale vremii, al căror panteon al divinităților a prezentat doar un interes secundar pentru treburile omului. Această legătură intimă a corpului și bunăstarea acestuia, cu venerarea corectă a lui Dumnezeu definește relația crestinismului cu medicina. Din primul secol, Biserica primară a organizat un efort sistematic de îngrijire a bolnavilor prin asistență voluntară. Filantropia medicală a jucat un rol primordial în caritatea creștină. Din punct de vedere istoric a fost cea mai mare contribuție a creștinismului la îngrijirea sănătății. Conceptul de filantropie (bunătate sau dragoste față de ceilalți) a fost esențial pentru abordarea specific ortodoxă a vindecării și a medicinei, manifestându-se la început în monahism. Sfântul Grigorie din Nyssa(335d.H-384d.H), fratele Sfântului Vasile cel Mare, a insistat că îngrijirea bolnavilor este o datorie esențială a creștinului. Este adevărat că ar putea fi o muncă grea, chiar și o muncă periculoasă, dar este ceea ce Hristos ne cerea. Și dacă Hristos a cerut-o creștinilor, atunci întreaga Biserică ar trebui să se implice. Conceptele creștine de filantropie au fost motivate de agape, o dragoste de sacrificiu față de ceilalți, care dădea mărturie despre dragostea lui Hristos, reflectată în încarnarea sa și în lucrarea de răscumpărare pe cruce. Creștinii au fost încurajați să viziteze bolnavii în mod privat, iar diaconii (ale căror atribuții constau în mare parte în ameliorarea nevoinței și suferințelor fizice) erau așteptați să viziteze bolnavii.
Deoarece medicina a fost privită ca o chemare sacră, literatura medicală înainte de secolul al XIX-lea descrie idealurile profesiei în termeni de valori religioase și morale.
Creștinii văd întotdeauna afinități între îngrijirea trupului și grija sufletului. Practica medicinei a oferit medicului oportunități de a da sfaturi spirituale.
Iisus a spus: „Orice ai făcut pentru unul dintre cei mai mici frați ai mei, ai făcut pentru mine”. (Matei 25:40). De aici derivă o nouă loialitate.
Impulsul către filantropie reflectă convingerea că ființele umane au fost create după chipul lui Dumnezeu, ceea ce a dat fiecărui individ o valoare inerentă. La rândul său, aceasta a constituit baza pentru respectul vieții de la concepție până la moarte, care distinge în mod clar etica medicilor creștini de etica medicală predominantă a pluralismului politeist clasic, reluat în secolul al XXI-lea de consecvențialismul bioetic al secularității.
De aceea, astăzi, după două milenii de creștinism, medicii și asistentele creștine, inspirați de exemplul și învățătura lui Iisus din Nazaret, sunt în continuare în fruntea eforturilor de a atenua suferința umană, de a vindeca bolile și de a avansa cunoștințele și înțelegerea.
Afirmam într-o notiță anterioară că rădăcinile medicinei, în Europa, sunt creștine (fie că o recunoaștem sau nu) și că, indiferent ce spunem sau orice facem, credința și medicina, în esență, nu pot fi separate.Contribuția creștină în medicină s-a manifestat pe mai multe paliere: atitudinea față de boală și bolnav, crearea și dezvoltarea spitalelor, implicare comunitară, învățământ și cercetare științifică.
Vom arăta în continuare rolul creștinismului în crearea și dezvoltarea spitalelor.
Crearea spitalului reprezintă punctul culminant a trei secole de filantropie medicală, timp în care Biserica a menținut un program extins de îngrijire a bolnavilor. Nicio organizație similară nu există în lumea clasică.
Din secolul al IV-lea și până în prezent, creștinii au fost deosebit de proeminenți în planificarea, amplasarea și construirea spitalelor, precum și în strângerea de fonduri pentru acestea. Orașele cu populații creștine semnificative începuseră deja să schimbe atitudinile predominante și să construiască ospicii (case de oaspeți pentru bolnavi și pentru cei cu dizabilități cronice).
Ne-am fi așteptat să găsim originea spitalului (în sensul modern al cuvântului) în Grecia, locul de naștere al medicinei raționale în secolul al IV-lea î.Hr. Nu a fost așa. Medicii hipocratici tratau doar acasă, iar templele lui Asklepios au fost utilizate pentru somn de incubație și tratament magico-religios. Infirmeria romană (valetudinaria) era accesibilă doar unui public limitat (în special soldaților și sclavilor de pe moșiile plantațiilor) și nu aveau o natură filantropică.
Una dintre cele mai vechi forme de asistență creștină „spitalicească”, organizată din secolele al II-lea până în al V-lea, în jurul centrelor ecleziastice active, a fost diaconia. Diaconul, colaborând cu preotul și episcopul, avea datoria să ajute frații nevoiași și să le acorde asistență medicală în numele comunității creștine. Istoricii diaconiei sunt de acord în atribuirea unei funcții medicale diaconilor; în unele cazuri, atribuțiile lor erau cele ale lucrătorilor din spitale sau ale asistentelor medicale în sens strict.
Arhondaricul a fost prima instituție cu rol de spital atașată la diaconie.A fost deschis tuturor celor care au nevoie de adăpost și, inițial, a fost un adapost pentru călători și pelerini din locuri îndepărtate și cu nevoi financiare. Apoi, în majoritatea cazurilor, s-a produs treptat o schimbare. Asistența pentru bolnavi a prevalat asupra oferirii de adăpost.
În anii 370, creștinii au creat spitalul (xenodochium), o instituție specific creștină, care a apărut din idealurile filantropice ale bisericii timpurii. A însemnat adăpost pentru bolnavi și, în timp, xenodochium a devenit sinonim cu hospitale. Până în secolul al IX-lea, termenul xenodochium a fost folosit și în Occident în sensul său bizantin. Treptat, latinescul hospitale a fost preferat, determinând (până în secolul al XII-lea) dispariția termenului de xenodochie. Spitalul a inclus adesea un orfelinat și case pentru săraci și persoane în vârstă într-un singur complex.
Cel mai vechi și mai cunoscut spital a fost Basileias (Vasiliada), fondat de Sfântul Vasile cel Mare (episcop al Cezareii) în anul 369 d.Hr.(sau după alți autori în 372 d.Hr.). Acesta a fost primul spital de mari dimensiuni (300 de paturi) pentru bolnavi gravi și cu dizabilități. Iar aici erau îngrijiți chiar și bolnavii de ciumă. Existau clădiri pentru unitățile de izolare, pentru tratarea persoanelor sărace sau în vârstă, pentru călătorii bolnavi și o casă de lepră. A fost primul dintre multele spitale construite de Biserica Creștină. Spitalele după modelul Basileias s-au răspândit rapid în Est și ceva mai târziu în Occident.
În anii 530, Codul Justinian stabilește că spitalul devine o instituție: există prevederi pentru o administrație, precum și legi care reglementează funcționarea acestuia. Spitalele sunt considerate drept persoane juridice reale plasate sub supravegherea administrativă și religioasă a episcopului.
Primul spital din Occident a fost înființat la Roma. Sfânta Fabiola (o matroană romană creștină care și-a dedicat viața operelor filantropice) a fost cea care a înființat primul spital din Imperiul Roman de Vest (în jurul anului 400 d.H). Clădirea originală a Sf. Fabiola nu mai este, dar există multe spitale antice, care au supraviețuit până în epoca modernă. Acestea includ și cea mai durabilă clădire de spital din Europa, Santa Maria della Scala din Siena, Italia. Este un muzeu acum, dar a fost un loc esențial al asistenței medicale timp de 500 de ani.
În Franța, Hôtel-Dieu din Lyon a fost deschis în 542 d.H și Hôtel-Dieu din Paris în 660 d.H.
Majoritatea primelor spitale creștine erau încadrate cu călugări. Modul în care călugării își îngrijeau proprii bolnavi a devenit un model pentru laici. De exemplu, în Mănăstirea de la Montecassino, fondată la începutul secolului al VI-lea de Sfântul Benedict de Nursia, îngrijirea bolnavilor era plasată deasupra și înainte de orice altă datorie creștină.
În Evul mediu timpuriu (476 d.H-1000 d.H), conducătorii influențați de principiile creștine au încurajat construirea spitalelor. Carol cel Mare (748 d.Hr. – 814 d.Hr.) a hotărât ca fiecare catedrală să aibă atașată o școală și un spital.
Înainte de anul 1000 d.H., au fost înființate și primele spitale laice. Câteva au apărut în culmea epocii lombarde, dar, în perioada francă, numărul lor a crescut rapid. Acestea își datorau existența în primul rând influențelor feudalilor, dar și împăratului (care era șeful societății politice organizate). Existau tot mai multe spitale imperiale; în consecință, un capitol considerabil de legislație carolingiană este dedicat spitalelor.
Constucția de spitale a luat avânt. Câteva exemple:
În 1120 d.H., pe baza experienței predecesorului său, Etienne I, Marele Maestru al Ordinului Ospitalier din Saint-Antoine, a construit un spital.
Spitalul St Bartholomew a fost înființat în 1123 d.H de către Rahere, un curtean favorit al Regelui Henry I al Angliei.
În 1132, regele Aragonului și episcopul de Pamplona fondează spitalul din Ronceveaux destinat pelerinilor.
Jeanne de Constantinopol, contesă de Flandra, a fondat (în memoria tatălui ei Baudouin I de Constantinopol, mort în iulie 1205, în temnița de la Veliko Tărnovo, prizoner după ce a fost înfrânt de Ionița Caloianu, în bătălia de la Adrianopol) în interiorul zidurilor propriului palat un spital (în 1237). În 1243, a donat morile din Lille și Wazemmes spitalului, precum și drepturile de banalitate ale morilor pe care le deținea în toate suburbiile din Lille și care a fost numită Mannée de Lille. În 1245, frații și surorile comunității au adoptat regula Sfântului Augustin.
În 1260, Sfântul Ludovic (Regele Ludovic al IX-lea al Franței, 1214 – 1270), a creat spitalul Quinze-Vingts (acum spitalul național francez de oftalmologie) și l-a destinat pentru cazarea și tratarea nevăzătorilor din Paris. Numele unității se explică prin faptul că avea 300 de locuri (adică de 15 ori 20 de paturi).
Mănăstirile aveau un infirmitoriu (infirmerie), un loc în care bolnavii erau duși pentru tratament, o farmacie și, frecvent, o grădină cu plante medicinale. Pe lângă îngrijirea călugărilor bolnavi, mănăstirile și-au deschis porțile pentru pelerini și pentru alți călători.
În Evul Mediu, în orașele cu mari populații creștine, călugării au început să „producă” medicamente și să îngrijească bolnavii. Infirmierile monahale au fost extinse pentru a găzdui mai mult din populația locală și chiar din zonele înconjurătoare. Interdicția pentru călugări de a practica în afara mănăstirilor lor (s-a susținut că acest lucru interferează cu îndatoririle lor spirituale) a dat impulsul instruirii și implicării medicilor laici în spitale. Treptat, orașele au început să ofere spitale publice mai mari cu sprijinul nobililor orașului și acest lucru a mutat asistența medicală mai mult în domeniul secular. A început o nouă „epocă a spitalelor”, cu noi instituții construite de creștini devotați pentru săracii bolnavi, susținute în principal de contribuții voluntare. Până la sfârșitul secolului al XV-lea, au fost înființate spitale în marile orașe din Europa, în special în nordul și centrul Italiei. Milano a oferit un exemplu tipic al acestei tendințe odată cu înființarea unui spital sponsorizat de ducele Francesco Sforza (1401 – 1466). Dar, în multe alte orașe europene, au existat exemple similare și la fel de interesante de centralizare teritorială și disciplinară și de reformă administrativă, care implică atât instituții ecleziastice, cât și instituții laice. Benedictinii au avut odată cea mai strânsă asociere cu spitalele, împreună cu carmeliții, dominicanii și aproape toate ordinele monastice. Augustinienii se aflau în spatele multor spitale, inclusiv cel mai vechi din Londra, Sf. Bartholomew. Se cunoaște că, în Anglia, Regele Henric al VIII-lea a suprimat mănăstirile în 1540. Decizia a privat multe persoane suferinde și cu dizabilități de singurele lor mijloace de sprijin. Pacienții din spitale (precum Sf. Toma), fondate și conduse de ordine monahale, au fost aruncați pe străzi. Pare neobișnuit și inexplicabil faptul că a fost păstrat la Sf. Bartholomew personalul său religios chiar și după ce Henric al VIII-lea a eliminat orice instituție catolică. Asistența medicală engleză a suferit foarte mult, dar acest spital a fost excepția. Cu personalul său laic și religios, plus maicile augustiniene, a devenit un adevărat spital fanion.
În secolul al XVIII-lea, mișcarea spitalului creștin a reapărut. Revigorarea religioasă declanșată în Anglia prin predicile lui John Wesley și George Whitefield a făcut parte dintr-o descătușare enormă a energiei creștine în toată Europa de Vest. Li s-a cerut creștinilor să-și amintească de cei săraci și nevoiași din mijlocul lor, să înțeleagă din nou că trupurile au nevoie să se îngrijească la fel de mult ca sufletele. Asistența medicală a creștinilor din Europa continentală a primit un nou impuls. Filantropii creștini au finanțat înființarea Spitalului London Feverpentru a satisface nevoile disperate ale celor care trăiesc fără salubritate în locuințe supraaglomerate. Inspirația creștină a continuat să identifice nevoile specifice, ducând la deschiderea unor unități specializate: spitale de maternitate și ginecologie și instituții pentru copii bolnavi. Existau două tipuri de medici: practicanți laici și medici clerici.
Spitalul nu era doar un centru de caritate, tratament și izolare. Aceste unități au avut misiunea de a îngriji trupul, dar și de a vindeca sufletele. Această relație cu Biserica și cu Mântuirea explică faptul că episcopul și-a exercitat autoritatea asupra tuturor spitalelor din eparhia sa. Prin urmare, spitalul a fost întotdeauna un loc de primire a celor nevoiași și a celor slabi, cei pe care Biserica îi numește Pauperes Christi, adică săracul lui Hristos. Caritatea creștină rămâne rațiunea de a fi a acestor unități, iar arhitectura acestor locuri era simbolică: capela se afla în centrul clădirii și în acest loc a fost efectuată internarea unui pacient. Camerele bolnavilor au fost apoi instalate în imediata apropiere a acestei capele pentru a asculta slujba.
Spitalul municipal avea administratori desemnați de consiliul orașului și datează de la începutul secolului al XVIII-lea, de exemplu: înființarea unor spitale londoneze, precum spitalul Westminster în 1719, spitalul Guy’s în 1724 și spitalul londonez în 1740. Între 1736 și 1787, spitalele au fost înființate în afara Londrei în cel puțin 18 orașe. Spre mijlocul secolului al XVIII-lea, au fost dezvoltate spitale speciale pentru tratamentul unor boli specifice.
Activitatea spitalicească, în România, este legată de mănăstiri în jurul cărora au apărut așa-zisele bolnițe, pentru ca ulterior să se construiască adevărate spitale: Spitalul Colțea din București (1704), Spitalul Sfântul Pantelimon din Bucureși (1735 – 1752), Spitalul Sfântul Spiridon din Iași (1757). În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, se poate vorbi despre un fenomen, și anume: apariția spitalelor întreținute de marile mănăstiri (fenomen ilustrat de inițiativele starețului Paisie Velicicovschi de la Neamț). Aceaste activitați se mențin și în prezent. De exemplu, Biserica Ortodoxă a înființat Spitalul Providența din Iași, numeroase centre medicale, hospice-uri și centre de recuperare, desfășurând o activitate susținută și în ceea ce privește asistența socială. În București, a funcționat după anii ‘90 spitalul Christiana deservit de personal medical monahal. Sunt în proiect și alte spitale, unul dintre ele chiar lângă Catedrala Mântuirii Neamului.
Putem susține că un prim răspuns (privind relația dintre creștinism și spital) îl constituie înființarea și susținerea unitaților medicale de către Biserică. Dar acest răspuns nu acoperă în întregime conținutul acestei relații. Mult mai importantă este asistența spirituală a bolnavului din spital.