PSALMUL 136 – Al lui David.
„Psalmul acesta constituie, şi el, un Polieleu ce se cântă după cel alcătuit din Psalmii 134 şi 135, dar numai în trei Duminici pe an: a Fiului Risipitor şi a celor două de lăsatul secului. Cântare celebră şi foarte îndrăgită, mai ales în mânăstiri, ea exprimă tristeţea deportării şi sentimentele celor surghiuniţi”[1]. „Psalmul evocă momente grele din istoria lui Israel, căderea Ierusalimului şi exilul în Babilon”[2].
„Râurile Babilonului, Tigrul şi Eufratul, au dat numele grecesc al ţinutului: Mesopotamia, ţinutul dintre râuri”[3].
„Fericitul Ieronim: Cuvântul Babilon înseamnă confuzie şi e un simbol al acestei lumi trecătoare. Aici nu e psalmistul, ci omul păcătos care s-a desprins din fericirea Sionului ceresc şi a căzut în apele tulburi ale degradării şi tristeţii; cu toate acestea, el nu uită de unde a fost smuls de propriile sale păcate”[4].
„Cuvântul Babilon, care înseamnă tulburare sau dezordine, desemnează această viaţă agitată în mijlocul căreia ne aflăm înconjuraţi de valurile răutăţii, care se năpustesc asupra noastră tot timpul cât ne aflăm în această lume”[5]. „De aşa ceva suferă mintea omenească. Ea e mereu uşuratică şi căzută din dorirea bunurilor din care nu iubeşte prea mult pe cele ce le are în stăpânire. Dar e mutată la altele şi se întâmplă să cadă din cinstirile ce le avea şi atunci, în suferinţă, simte ceea ce trebuia să respingă cu toată tăria şi să nu le lase să vină la cercare, ci să le închidă de mai înainte calea”[6].
„Prin dreapta se înţelege lucrarea duhovnicească a poruncilor dumnezeieşti şi prea lăudate, iar limba lipită de grumaz este activitatea de cunoaştere a raţiunii noastre, care din pricina neştiinţei stă lipită de gâtlej, adică de patima ce-şi are sediul în preajma gâtlejului şi, din această pricină, nu poate fi pusă în mişcare de dorinţa după bunurile negrăite şi de aceea nu poate să guste din bunătatea Domnului”[8].
„La cucerirea Ierusalimului de către Nabucodonosor, edomiţii li se alăturaseră jefuitorilor (Plângeri 4, 22; Iezechiel 35, 5.12; 25,12). La acest eveniment s-ar putea referi ziua Ierusalimului, dar mai poate însemna şi ziua răzbunării lui de către Dumnezeu (cf. Avdia 10-15)”
„Omorârea copiilor apare adesea în relatările antice (e. g. Euripide, Troienele) despre distrugerea unei cetăţi (cf. şi Isaia 13, 16; Osea 14, 1; Naum 3, 10). În felul acesta se nimicea orice speranţă de renaştere. Autorul foloseşte probabil o imagine devenită simbolică pentru nimicirea totală. ♦ Pentru Augustin, pruncii Babilonului sunt dorinţele rele, la naşterea lor, iar piatra e Hristos. Şi pentru Origen, pruncii Babilonului sunt gândurile rele”[10].
https://youtu.be/Nx4VJ28eepo
Comments