Copii trebuie învăţaţi să-şi respecte părinţii, înainte să înţeleagă raţiunea acestei învăţături ( adică când devin ei părinţi) Această învăţătură se regăseşte în cele Zece Porunci :" Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, pentru ca să ţi se lungească zilele în ţara pe care ţi-o dă Domnul, Dumnezeul tău." Nerespecatrea acestei înţelepciuni duce în toată lumea la numeroase tragedii şi clivaje între generaţii. Realizarea errori este prea tărzie pentru viitori părinţi, actualii copii Nu poţi face pe oameni mai buni fără înţeleciune Oameni fac mai puţine erori atunci cănd ştiu că sunt supravegheaţi şi când ştiu că totul se plăteşte

Din India până în Marea Britanie, toate națiunile răsună cu moartea și învierea lui Hristos”. IERONIM, 378 Răspândirea Hărții Evangheliei este o descriere vizuală puternică a celei mai importante mișcări din istorie: răspândirea creștinismului. Graficând progresul geografic al Evangheliei în ultimii 2.000 de ani, această hartă arată călătoriile misionare ale apostolilor, avanposturile bisericii timpurii, focarele persecuției, bazele de înscenare ale marilor bătălii teologice ale Bisericii și multe altele. Amintiți-vă de puterea Evangheliei de a transforma „fiecare națiune și trib și limbă și popor” și fiți inspirați de moștenirile curajoșilor frați și surori care au dus cu credință Evanghelia lui Hristos până la cele mai îndepărtate capete ale pământului. https://victoriaslibrary.com/product/the-spread-of-the-gospel-map?fbclid=IwAR2msHh_e5smEnRveVP5ere2NukOm-HPt01cBXhI0OTRTs2Va9KmOcztTGA

„Arta nu s-a desvoltat decât în epocile mari religioase. Când sentimentul religios scade urmează o decadență. Tot ce se creiază prin filozofie și religie e bucurie, lumină, libertate. Tot ce este pornit în alt sens e lucru pierdut”(…) „Toate au pornit din mine. M-am pomenit făcând sculptură. Arta e o taină – o credință, nu e o formulă. Când se face după o teorie e falsă. Trebue să ne distrugem pe noi, să ne degajăm de toată impertinența omenească. Numai astfel isbutim să descoperim frumosul”.

Traducerea este făcută de mine, scuzaţi imperfecţiunile. Completările sunt în paranteă si cu litere în format Italic . Trebuie avut răbdare şi ascultat până la capăt.

Apostolache, jud. Prahova: Cruce Crucea a avut capitel, este prinsă într-o bază modernă din piatră de râu cu ciment. Fața crucii este decorată cu cinci medalioane circulare (cercuri concentrice) exterioare dispuse simetric, cu linia centrelor formând un pătrat. În interiorul cercurilor sunt desenate diferite simboluri florale (rozeta în partea de jos, floare de cruce – cu 4 petale). Pe latura frontală a piciorului crucii este incizat un text de 9 rânduri, ilizibil. Pe ultimul rând al textului se observă urme de ciment. Texte incizate se găsesc și pe lateralele piciorului crucii: dreapta – text de 9 rânduri, h. li. = 5 cm, L rând 20 cm; stânga – text cu 8 rânduri, h li. = 7,5 cm, L rând =13 cm, h li. = 5 cm. În interiorul textului de pe lateral stânga a piciorului crucii este inscripționat anul 1856 (h cifră = 7,5 cm, L = 16 cm). Link Apostolache, jud. Prahova: Cruce Crucea este închisă în interiorul unei troițe cu acoperiș din lemn. Este văruită în alb și acoperită cu ștergare. Se pot distinge medalioanele circulare exterioare cu linia centrelor formând un triunghi isoscel. Cel din partea superioară a coloanei, de pe cap, e acoperit cu un mileu, dar inscripțiile din interiorul celorlalte sunt vizibile: în dreapta [NI], în centru [XC], în stânga [KA]. Inscripția în caractere chirilice se desfășoară pe picior, textul vizibil având 10 rânduri. Nu există acces, este încuiată, din acest motiv nu au putut fi identificate alte detalii sau luate măsurătorile corespunzătoare. Link Apostolache, jud. Prahova: Cruce de pomenire Crucea pare să fi avut capitel, este prinsă într-un suport de calcar, la bază având un piron de fier. Pe cap are un text în caractere chirilice. Pe partea centrală a crucii se găsesc cinci medalioane circulare exterioare dispuse simetric, cu linia centrelor formând un pătrat, medalionul central (M4) fiind cel mai mare. Acest medalion este decorat cu motive florale, mai exact cu două flori de crin dispuse în oglindă. Celelalte medalioane au inscripționate în interior expresiile: [IC] (M1) si [XC](M5) pe verticală (de sus în jos), [НИ](M2) și [KA](M3) pe orizontală (de la stânga la dreapta), adică o tetragramă dispusă sub formă de romb. Sub medalioane, pe toate laturile piciorului crucii este inscripționat un text în caractere chirilice care se întinde pe mai multe rânduri: latura față = 14 rânduri, L=29 cm, h. li.=7 cm; latura dreaptă = 11 rânduri. Textul este adăugat ulterior, dovada acestui fapt fiind tehnica diferită de inscripționare: în relief în cazul textului de pe latura frontală și în adâncime în cazul textului de pe latura dreaptă. Pe brațe, în colțurile exterioare ale acestora, se observă câte o rozetă. Pe spatele crucii sunt trasate patru medalioane circulare exterioare, cu linia centrelor formând un triunghi isoscel, fiecare medalion fiind format din două cercuri concentrice. Pe latura din spate a crucii este inscripționat un text cu caractere chirilice (tehnică în relief) care se întinde pe 11 rânduri, având L=30 cm și h li.=6,3 cm. Nota mea " se poate observa puterea simbolistică ca şi copac a crucii la nivelul subconştientului uman, cei care au îngrijit pomii dîndu-i cu var la rădăcina, au dat şi crucea dar şi stâlpul electric care şi el în subonştientul lor le simbolizează copacul" Link Baba Ana, jud. Prahova: Cruce Crucea de tip celtic are în centru o reprezentare a lui Iisus Hristos răstignit, realizată prin incizare. Sub aceasta se desfășoară inscripția în caractere latine, greu descifrabilă din pricina degradării suprafeței. Crucea a fost văruită în repetate rânduri. Caractere latine: “Această/cruce sa/ridicat de/Gheorghe […]/pentru fiul /lui […]/1928”. Link Baba Ana, jud. Prahova: Cruce Acestă cruce cu pui face parte dintr-un complex de trei cruci prinse într-o platformă de ciment. Ca tipologie, este o cruce latină cu un capitel decorat cu motive geometrice. Ca elemente decorative, se disting medalioanele circulare tangente la medalionul central în punctele de intersecție a două diametre perpendiculare. Medalionul central are diametrul mai mare decât al celorlalte, e decorat și are în centrul său o rozetă. Inscripția se desfășoară în partea inferioară a coloanei, pe picior. Crucea-pui e conexată celei mai mari, lipită de piciorul acesteia, având ca decorațiune un medalion central cu rozetă. Sub acesta se poate desluși o inscripție ce se continuă pe picior. Capitelul de formă paralelipipedică e decorat cu motive geometrice. Crucea a fost văruită. Bărăitaru, com. Drăgănești, jud. Prahova: Cruce Caractere chirilice. „[...]/Necula / e mort/ pe cîmp/u de lup/ tă” Crucea de tip celtic are un decor realizat prin incizie, în centru se poate distinge imaginea lui Iisus Hristos răstignit. Sub stratul de var există urme de policromie: vopsele bleu, verzi, roșii, galbene și negre. Spre bază are inscripții greu de descifrat. Link Boldești, com. Boldești-Grădiște, jud. Prahova: Cruce de pomenire Crucea dintr-un singur bloc de piatră, fără capitel, este lăsată înspre față și ușor la dreapta. Este ornamentată în basorelief pe față cu patru medalioane circulare exterioare, medalionul circular având diametrul mai mare decât al celor exterioare. Monumentul are inscripții pe față, pe lateral stânga și dreapta (cap, picior, braț) și pe spate pe partea superioară. Crucea este adâncită în sol și o parte din text nu este vizibil. Din cauza degradării crucii și a mușchilor crescuți pe piatră textul este greu descifrabilă. În medalionul central este o inscripție inelară. Inscripții: Textul este scris în alfabet chirilic. Peisaj natural: Crucea se află pe un promotoriu în apropierea lacului Ghighiu. Link Călugăreni, com. Călugăreni, jud. Prahova: Cruce Crucea se află în interiorul unui acoperiș improvizat. Partea superioară a capului lipsește, putându-se observa pe o parte din ea cioplit anul [1924] sub care este inscripționat [ISHS]. Pe brațe, pe cel drept [NI] și pe cel stâng [CA]. În mijloc este reprezentată o cruce colorată roșu. Pe picior, în față se află textul. Pe latura stângă a piciorului se află un alt text. La colțurile brațelor apar raze solare pictate. Crucea a fost pictată cu roșu, verde, albastru și bleu. Inscripții: Caractere latine lizibile doar pe partea frontală. Fața: [ACIA/STA.C/VO/SAU(?)/RADU/CAT/[…] ] Link Călugăreni, jud. Prahova: Cruce Crucea are urme de vopsea de culoare asemănătoare cu cea a grundului. Se pot observa pe suprafața acesteia urme de cioplire (pe capitel, cap, brațe, picior). Pe capul crucii se pot observa urmele unei picturi: două capete cu aureole. Pe piciorul crucii putem identifica în zona superioară urme de vopsea și în cea inferioară o inscripție. Texte inscripționate găsim pe ambele laterale ale piciorului, inscrip’ia din lateral stânga fiind ilizibilă și neterminată (se observă rândurile pregătite pentru scris). Textul este scris în caractere latine dar și chirilice. Crucea se continuă în pământ. Link Si multe altele din proiectul de digitalizare a monumentelor

text, desen, fotografii: Mihaela DUMITRU TRANCĂ „Lumea de mâine nu poate exista fără morală, fără credință și fără memorie.” (Regele Mihai I) Datorez acest demers mai întâi bunicii mele, cea care mă lăsa să o însoţesc la cimitir, în ritualul ei de tămâiere şi pomenire a morţilor, prilej pentru mine, copil fiind, să mă minunez de crucile dimprejur şi de poveştile despre cei trecuţi Dincolo. În primăvara lui 2017, când mă întorsesem „acasă”, în satul bunicilor şi al copilăriei mele, Ilie Sandu, sătean a cărui ocupaţie este agricultura, un om tânăr, cu minte sănătoasă şi suflet bun, m-a dus „la marnea” localităţii, în plină câmpie. Acolo, împreună cu un alt descendent al ştefăneştenilor, Ştefan Dumitru, mi-au arătat crucile devastate de la marginea satelor Odaia (Protopopului) şi Ştefăneşti, spunându-mi că „e păcat de ele, fiindcă au rezistat în anii grei ai comunismului, dar au fost doborâte, dislocate tocmai acum”, în anii de „libertate” şi au fost târâte de noii îmbogăţiţi în bălării, printre gunoaie. (Fig. 6, 8, 14, 19, 20) „Nu se cade să le lăsăm aşa” – mi-au spus dumnealor. Întâlnirea cu domnul Severin Dinu, iubitor al acestor locuri şi pasionat de istoria lor, mi-a confirmat gândul că trebuie să facem împreună ceva, pentru a putea salva ce a mai rămas. Este vorba, în primul rând, de cruci al căror prim rost poate fi căutat în urmă cu aproximativ un secol şi jumătate, atunci când oierii în transhumanţă îşi purtau turmele de la munte spre şes, pentru iernat sau spre a se aşeza la loc mai bun. De atunci ar putea data însemnarea teritoriilor cu câte o cruce: de pomenire, de hotar, de întemeiere, de leac, pentru a consfinţi o învoială, o scutire de dări, pentru cei morţi etc. (Fig. 1) Se ştie că troiţele, crucile, au avut un rol important în viaţa comunităţilor, ele putând fi considerate „monumente de artă” Erau ridicate în memoria celor căzuţi în luptă, ori pentru a consemna o lege, pentru a fi pomenite persoanele ce le-au ridicat, prilej pentru a atrage atenţia asupra donatorilor Acest din urmă aspect este întâlnit din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, când creşte numărul crucilor ridicate spre pomenirea celor ce le-au construit, lucru ce ţine de sporirea prestigiului lor social Donaţii încep să fie făcute şi de cei mai puţin înstăriţi, oameni de condiţie medie, care doresc să se remarce şi să rămână în memoria celor din localitatea respectivă. Crucile aveau şi funcţie practică, de stabilire a hotarelor, de orientare, ajungând a fi integrate toponimiei locului; puteau fi amplasate la margine ori la intersecţie de drumuri, spre a ghida călătorii, adesea oieri păstorindu-şi turmele. Oriunde ar fi fost ridicată, crucea a fost semnul prin care omul a marcat legătura lui cu Dumnezeu, încercând să capete protecţie pentru sine şi, în acelaşi timp, a conferit sacralitate locului însemnat. (Fig. 2) În imensitatea câmpiei Bărăganului, pe vechiul drum către mare, pot fi întâlnite, aproape în toate satele, cruci mari de piatră, transportate anevoie, cu carele, tocmai din zona muntoasă, „întru slava lui Dumnezeu” sau spre a fi pomeniţi „robii lui Dumnezeu…”. Rămâne în sarcina cercetătorilor să stabilească motivele pentru care aceşti oameni au adus din locuri îndepărtate monumente de mari dimensiuni (între 1 şi 3 m). Sunt cioplite din calcare sarmatice, conform părerii geologului Cristian Lascu, iar provenienţa lor poate fi din Dobrogea sau din zona muntoasă a Istriţei, din judeţul Buzău, unde sunt cunoscute mai multe aşezări de meşteri cioplitori: Năieni, Bădeni, Greceanca, Pietroasele, Dara, Ciuta, Măgura etc. Aici, profesorul Mihai Mîncu, un pasionat de istoria, geografia şi geologia locului, m-a ajutat să descopăr similitudinile între pietrele funerare din cimitirele presărate în câmpia Bărăganului şi cele din dealul Istriţei. Privind imaginile ce însoţesc acest text, se constată recurenţa motivelor de pe cruci: Maica Domnului, Iisus răstignit, Floarea Vieţii, Pomul Vieţii, Soarele, Triunghiul şi Ochiul, Mâna ce susţine Cununa recunoaşterii virtuţilor. Pe lângă utilizarea motivelor decorative enumerate, se observă surprinzătoare asemănări stilistice. Atât structura crucilor – calcarul sarmatic ori, mai rar, gresia – cât şi motivele, felul cum sunt cioplite ar conduce la ipoteza că satul Greceanca, din judeţul Buzău, ar putea fi locul de unde provin unele cruci din cimitirul de la Ştefăneşti. (Fig. 2-3) Motivul Pomul vieţii, pe care l-am întâlnit pe o cruce dislocată de la marginea satului Odaia, judeţul Călăraşi, (Fig. 5, 6, 7, 8) este foarte asemănător cu cel de pe o cruce din cimitirul amintit mai sus, Ştefăneşti (Fig. 9) , dar şi cu cel cioplit pe un monument aflat la răscruce de drumuri, în satul Bădeni, judeţul Buzău. (Fig. 10) Despre acest motiv vegetal, întâlnit încă din neolitic, prezent în arii culturale întinse (din Egipt, India, Persia, Armenia, Grecia şi până în Scandinavia), ştim că este un simbol al vieţii în continuă evoluţie, implicând moartea şi regenerarea – cunoscut ca Arborele lui Adam, al cunoaşterii Binelui şi Răului, al Vieţii şi Morţii deopotrivă. Cercetătorul Jean Danielou, analizând simbolurile creştine primitive, găseşte o posibilă explicaţie în textul lui Efrem Sirul: „Dumnezeu a sădit o grădină frumoasă. El şi-a construit Biserica sa pură, în mijlocul Bisericii el a sădit Cuvântul. Societatea sfinţilor este asemănătoare Paradisului” (Hymn. Par., VI, 7-9). Textul lui Efrem conţine o trăsătură pe care n-am relevat-o încă. Cuvântul este pomul vieţii sădit în centrul Paradisului. Hipolit compara cuvântul cu izvorul Paradisului. Dar el îl compară şi cu pomul vieţii: „În acest Paradis se găseau pomul cunoaşterii şi pomul vieţii. Tot aşa, astăzi, doi pomi sunt sădiţi în Paradis, Legea şi Cuvântul”(Corn. Dan., I, 17)4. Am remarcat prezenţa motivului fie sub forma unei crengi de brad, schematic cioplită (Fig. 5), amintind de reprezentări neolitice, fie, aşa cum se poate vedea pe monumentele funerare de la Ştefăneşti (Fig. 11-12) , Odaia (Fig. 13) şi din Dealul Istriţei, unde apar suprapuse două simboluri: peste crengile Arborelui cosmic este reprezentată Crucea răstignirii lui Iisus, Cel ce preia păcatul Cunoaşterii şi al Morţii, mijlocind trecerea sufletului celui decedat către Viaţa veşnică. Uneori, Pomul nu este figurat, ci, prin metonimie, Iisus devine Arborele lumii, Axa, iar Crucea figurată peste monumentul funerar, dublându-l grafic, întăreşte ideea că drept-credinciosul decedat va fi izbăvit de toate greşelile prin jertfa crucificării lui Iisus. Toate aceste similitudini confirmă ipoteza, susținută prin comparaţii in situ, a existenţei unor ateliere de meşteri cioplitori în piatră, înfloritoare în secolul al XIX-lea, în Dealul Istriţei, în prezent mai rare. Oamenii aşezaţi în câmpie, mai ales cei cu stare, făceau schimburi comerciale, oferind cerealele din Bărăgan pentru materiale trainice precum piatra. Nu sunt excluse nici alte rute comerciale: zona Câmpulung-Muscel, unde se află calcarul de Albeşti, munţii tociţi ai Dobrogei, în zona de sud, de unde provine calcarul sarmatic etc. Cuvântul specialiştilor, consultarea unor presupuse arhive ar putea lămuri provenienţa acestor cruci de piatră, risipite în mijlocul Bărăganului, înfruntând timpul, intemperiile vremii, toanele oamenilor… Cruci izolate sau ansambluri monumentale, unele în stare avansată de degradare, năpădite de vegetaţie, smulse ori devastate se întâlnesc nu numai în zona satelor Odaia (Protopopului) şi Ştefăneşti, din judeţul Călăraşi. Pe Lista Monumentelor sunt trecute crucile din satele apropiate, din Arţari (o cruce din secolul al XIX-lea), din cimitirul excomunicaţilor de la Lehliu, cele de la Săpunari şi Ulmu, spre exemplu. Despre crucile de la Ştefăneşti şi Odaia, care fac obiectul prezentului semnal, nu am găsit, deocamdată, vreo consemnare. Faptul că în zona de câmpie procurarea unor astfel de materiale şi realizarea monumentelor se făcea cu un considerabil efort material arată atât dorinţa, nevoia membrilor acestor comunităţi de a-şi delimita teritoriul, de a nu rămâne uitaţi, nepomeniţi de generaţiile următoare, cât şi starea lor morală şi materială deopotrivă. A ridica o cruce din piatră, a săpa alături o fântână, întru pomenirea celor vii ori morţi – acestea sunt gesturi menite să sublinieze starea socială a unor persoane, gesturi înfăptuite „întru slava lui Dumnezeu”, pentru pomenirea lor, a familiei şi a neamului din care se trăgeau. În memoria sătenilor, în urmă cu câteva decenii, neexcluzând nici prezentul, încă se mai păstrau expresii prin care era evocat un loc: „la fântâna lui…”, „la crucea de hotar a lui”, „Crucea Manafului”, „crucea de la puţul Chelarului”. În acelaşi timp, cei ce doreau să se remarce în comunitate prin săparea unei fântâni ori prin ridicarea unei cruci se gândeau şi la semeni, călători cu animalele lor prin arşiţa câmpiei. (Fig. 2) Despre satul Ştefăneşti aflăm că era „cunoscut în vechime sub denumirea de Satu Nou”, în partea vestică găsindu-se biserica, situată în mijlocul cimitirului, cu hramul Sfântul Ierarh Spiridon. Din informaţiile culese de la învăţătorii şi preoţii satului se ştie faptul că „a existat pe acelaşi loc, puţin mai sus, în colţul de răsărit, o altă biserică mai veche, care s-a ruinat”, iar o alta a înlocuit-o, la construirea acesteia folosindu-se şi „rămăşiţele“ de la biserica Bulumete, conform informaţiilor disponibile pe pagina Parohiei Ştefăneşti. „Mai târziu, ruinându-se, a fost dărâmată de locuitori şi, în locul acesteia, Iancu Grădişteanu, proprietarul moşiei, a ridicat noua biserică, ce există şi în prezent, în anul 1850”, se menţionează pe pagina Parohiei Ştefăneşti. Pisania indică anul 1850, pe când anuarul de la 1909 consemnează construcţia din anul 18426. Discrepanţele ar sugera că, probabil, ctitorul a început zidirea bisericii în anul 1842, iar sfinţirea noului lăcaş a avut loc în 1850. Domnul Severin Dinu aduce corecturi la textul pisaniei, respingând ipoteza anului construcţiei 1850, în acest sens indicând 1842: „Această sfântă biserică s-a zidit la anul 1842 de fostul proprietar, clucerul Iancu Grădişteanu. În anul 1870 s-a reparat şi s-a pictat cu contribuţia sătenilor şi a proprietarului moşiei, Ioan Papadopol”. Apariţia celor mai vechi cruci de piatră din cimitir s-ar putea situa, după unele inscripţii încă vizibile, în jurul deceniului şapte al secolului al XIX-lea. Totuşi, deoarece astfel de menţiuni se regăsesc doar pe crucile mai mari, nu putem să ne pronunţăm asupra anului, dat fiind că pe monumentele funerare de mai mici dimensiuni, aproape îngropate cu totul acum, nu se mai disting cifrele. Mai trebuie consemnat un alt aspect, faptul că, în aceasta zonă de câmpie, lipsind materialele durabile precum piatra, oamenii au folosit lemnul pentru cruci şi lutul (sub formă de chirpici sau cărămidă arsă) pentru construcţii, toate acestea fiind materiale degradabile în timp sub acţiunea factorilor climatici. Neştiute de cei ce s-ar putea preocupa de aceste monumente, acum zac la marginea satelor, printre gunoaie ori doborâte pe câmp, cruci ce au fost cândva semne sacre, repere pentru localnici şi pentru drumeţi. Numai la marginea satului Odaia (Protopopului) am găsit, cu ajutorul lui Ilie Sandu şi sub îndrumarea dată de Severin Dinu, cinci cruci din secolul al XIX-lea (Fig. 5-8, 19-21), şi una la intrarea în Ştefăneşti (Fig. 13-14) ce s-ar putea restaura şi reamplasa, spre a nu mai fi „în calea tuturor răutăţilor”, într-o zonă din centrul localităţii Ştefăneşti, în apropiere de Monumentul Eroilor. Este o propunere ce se bucură de sprijinul părintelui paroh Laurenţiu Cătălin Florescu, de la biserica din Ştefăneşti. Dintre crucile găsite la marginea satului Odaia, pe capitelul uneia dintre cele dislocate am întâlnit cioplită figura orantului. (Fig. 11) Acelaşi motiv se găseşte în cimitirul din satul alăturat, Ştefăneşti (Fig. 16), însă aici, pe lângă gestul orantului, cu mâinile ridicate spre cer, apare motivul Triunghiului (Sfânta Treime), schiţat deasupra personajului aflat pe capitel. Asemănătoare cu ceilalţi doi oranţi, în cimitirul de la Greceanca, Buzău (Fig. 16-17), apar elemente noi, anume, două aripi simetric amplasate. Tot printre crucile dislocate de la marginea satului Odaia, descoperim Pomul vieţii cioplit pe capitel (Fig. 3), asemănător cu cel întâlnit pe o cruce din cimitirul parohial (Fig. 18), dar şi cu motivul prezent pe un monument aflat la intersecţia drumurilor în localitatea Bădeni, din Dealul Istriţei, Buzău (Fig. 19). Pe monumentul de la marginea satului Odaia, posibil o cruce de hotar, de răscruce ori de pomenire (Fig. 3); ca şi pe cel din cimitir (Fig. 18) apare şi motivul solar, stilizat, în centru. Pomul vieţii reprezentat pe crucile din cele două cimitire parohiale, Odaia şi Ştefăneşti, se aseamănă, din punct de vedere stilistic, cu reprezentările din Dealul Istriţei, din cimitirul satului Greceanca (a se compara Fig. 20-21, Fig. 22). Pe acest tip de monument funerar, crucea pe care e răstignit Iisus este figurată printr-o incizie decorativă care sugerează ramuri, prin aceasta asimilându-se crucea cu Pomul vieţii. Metafora Crucii-Pom al vieţii poate face referire la imaginea lui Iisus ca Arbore al lumii. Potrivit lui Eliade, „crucea, lucrată din lemnul Arborelui Binelui şi Răului, se substituie Arborelui Cosmic; Cristos însuşi e înfăţişat ca un Arbore (Origene)”7. Crucea Pom al vieţii trimite şi la Pomul cunoaşterii, cel din urmă amintind de căderea lui Adam în păcat, pe când primul figurează izbăvirea sa prin crucificarea lui Iisus. Adam este simbolizat prin capul de mort de la baza crucii (Fig. 35, 17). Coroana vegetală ce înconjoară personajul sugerează Moartea şi Învierea, prin referinţa la reînnoirea ciclică a naturii. În acest sens, observând Fig. 21, constatăm analogia dintre Arborele Pom al vieţii şi Arborele crucii; mai mult, crucea pe care este răstignit Iisus este chiar substituită de Pom, reprezentat ca un brad. În tradiţia populară însoţeşte omul în momente-cheie ale existenţei, anume nunta şi moartea. Sub o formă stilizată şi reprezentat minimalist am întâlnit bradul pe monumentele din satul apropiat, Odaia, precum şi pe o cruce de la marginea aceluiaşi sat (Fig. 3, 18). Pe o cruce din Greceanca (Buzău), motivul Crucii-Arbore se asociază altor motive adăugate pe monument, printre care snopul de grâu, Cununa şi Floarea vieţii, provenind, poate, din tradiţia iudeo-creştină (Fig. 41). Motivul Florii vieţii apare tratat similar pe o cruce din Ştefăneşti (Fig. 24), din care a rămas doar registrul inferior, decorat de un edicul, ce aminteşte de monumentele funerare evreieşti din Bucovina. Tot la Ştefăneşti, am constatat existenţa unui simbol mai rar întâlnit în iconografia creştin-ortodoxă – motivul Mâinii, despre care putem presupune că descinde din simbolistica funerară iudaică (a se compara cu monumentele funerare evreieşti din Bucovina). Semn al protecţiei divine, Mâna Domnului oferă Cununa Vieţii veşnice, semn al recunoaşterii virtuţilor celui trecut în lumea drepţilor. Mâna arată prezenţa şi puterea divină, Dumnezeu-Tatăl neputând fi figurat, ci doar sugerat. (Fig. 25-26, 27-28) Aceeaşi iconografie, cu motivul Mâinii în registrul inferior, dar cu Maica Domnului în registrul superior, în loc de Răstignire, apare în cimitirul de la Greceanca, unde sunt urme de pictură mult mai vizibile. (Fig. 29-30) Revenind asupra simbolului Coroanei, găsim o explicaţie la Jean Danielou, care face o referire la sărbătoarea Corturilor din tradiţia iudaică, amintind de un pasaj din Hermas: „Se vede aici îngerul glorios împărţind ramuri de salcie mulţimii şi apoi cerându-le din nou de la fiecare. El dă coroanele acelora ale căror ramuri sunt acoperite de mlădiţe. Îi goneşte pe cei ale căror ramuri s-au uscat. Îngerul ne explică atunci că ramurile sunt Legea. Cei ale căror ramuri s-au uscat sunt cei ce au neglijat-o (Sim., VIII, 2, 1-4). Avem ocazia să vedem persistenţa acestui simbolism la creştini”8. Explicaţia pentru prezenţa Coroanei pe cruce ar fi, aşadar, recompensa pentru cei ce au păstrat Legea. Şi tot J. Danielou spune că: „E un simbol prezent la autorii creştini. El este evident în 1. Corinteni, IX, 25. Dar există o întreagă altă serie de texte evreieşti şi creştine în care coroana este simbolul gloriei celor aleşi, în sensul biblic al cuvântului şi al vieţii incoruptibile care le este dată. Şi acest simbolism e legat de folosirea coroanei în sărbătoarea Corturilor şi de sensul escatologic al sărbătorii”9. Concluzia despre prezenţa frecventă a acestui simbol ar fi, conform aceluiaşi cercetător, că ea „reprezintă un simbol al speranţei în nemurire”10. Reprezentări ale Maicii Domnului, Intercesoarea, am întâlnit mai mult în cimitirul de la Greceanca, județul Buzău, pe spatele crucilor, dar şi la Ştefăneşti, pe trei monumente. (Fig. 31-32) Semnalăm, de asemenea, prezenţa unei cruci cu o reprezentare naiv-populară, unică în cimitir, prin felul figurării îngerilor: simetric aşezaţi lângă Iisus răstignit, în centrul monumentului. Deasupra lui Iisus se observă Porumbelul – simbolul Sfântului Duh. Realizarea capitelului cu motivul decorativ al liniei şerpuite sugerează, poate, râuri de Lumină coborând din jumătatea discului Solar, figurat mai sus. (Fig. 33) O altă particularitate este materialul folosit, gresia, devenită friabilă datorită condiţiilor climatice. Două alte cruci din cimitirul parohial din Ştefăneşti se remarcă prin prezenţa aceluiaşi motiv stilizat, Sfântul Duh, o dată asociat cu cel al Florii vieţii, dublată simetric, precum şi imaginea crucii din care ies frunze – Crucea ca Arbore cosmic, Pom al vieţii, un substitut al lui Iisus (Fig. 34). În al doilea caz, motivului Sfântului Duh i se adaugă, la baza crucii, craniul, simbol al lui Adam. (Fig. 35) Două monumente de excepţie din acelaşi cimitir merită semnalate în primul rând datorită complexităţii tratării suprafeţei în tehnica ronde-bosse. Pe canturi sunt inscripţionate alte nume; pe spate sunt, de asemenea, cioplite personaje. (Fig. 36-37, 38) În cazul crucii din Fig. 37, pe spatele monumentului, un personaj încoronat, cu aureolă, poate Fecioara Maria purtând coroană împărătească, este vegheat de pe braţele crucii şi de pe capitel de trei îngeri plasaţi simetric. Acest motiv al heruvimilor, figuraţi şi pe cantul crucii, este înrudit stilistic cu Arhanghelul Rafail (Fig. 39-40)11. Rafail este reprezentat pe „Crucea frumoasă” din vârful Dealului Istriţei (Buzău), ridicată la 1880 de crucerul Grigore Mihai-Berbec „cu soţia Andreiana”12. O troiţă – „Crucea cu Pui”, ridicată de acelaşi meşter lângă biserica din Greceanca,precum şi „Crucea votivă” de la moara Pietroasele, toate aceste monumente prezintă motive comune cuh două cruci mari din cimitirul satului Ştefăneşti, Călăraşi: stilizarea naivă dar precisă a personajelor Iisus, Maria, îngerii, folosirea întregii suprafeţe prin tehnica sculpturii în ronde-bosse, cu elemente policromatice. Pe capitel este inscripţionat cu litere chirilice numele „Maria”, la fel şi pe cant. (Fig. 37-38) Pe una din cruci se distinge motivul Sforii vieţii, care încadrează numele „Maria”. (Fig. 38) Ambele monumente din Ştefăneşti mai păstrează urme de culoare roşie şi albastră. Deşi este doar o ipoteză desprinsă în urma descoperirii acestor evidente asemănări, autorul crucilor mai sus-menţionate ar putea fi crucerul de la Bădeni, Grigore Mihai-Berbec, sau fiul acestuia, Constantin (Dincă). Crucilor le-au fost anulate rolul şi locul lor în viaţa comunităţii, monumente funerare au fost dislocate din cimitirul de la Odaia (Fig. 42) , alte cruci de hotar, de pomenire au fost smulse de pe terenurile agricole sau de la răscruce de drum (Fig. 5, 8, 14, 19-20, 23, 42), ori din cimitir (Fig. 42), iar la intrarea în Ştefăneşti, pe partea stângă a drumului ce vine dinspre Bucureşti, o cruce de trei metri înălţime a fost relativ recent doborâtă la pământ, aşa „cum nici comuniştii nu au reuşit” – constata cu durere un localnic. (Fig. 14-15) Noii proprietari ai terenului au târât-o în liziera de salcâmi, unde este supusă degradării. Crucea aparţine istoriei acestui loc, iar textul, scris cu litere chirilice, cuprinde o înşiruire de nume, poate de ctitori, donatori. Pentru descifrarea inscripţiei este nevoie de sprijinul cercetătorilor. Varietatea crucilor, de mare simplitate, concizie şi frumuseţe, pe care se pot vedea motive asemănătoare celor din Dealul Istriţei, judeţul Buzău (Soarele, Floarea vieţii, Cununa vieţii veşnice, pe care Mâna lui Dumnezeu o oferă celui virtuos, Pomul vieţii, Iisus, Tatăl, Sfântul Duh, Adam, Maica Domnului, Râul de lumină, îngerii, Sfoara vieţii), aflate în cimitirele localităţilor Odaia şi Ştefăneşti ori presărate la marginea lor, conduce la o constatare firească: ele sunt monumente de artă rurală, cu certe valori artistice, mărturie a meşteşugului sculpturii ţărăneşti în piatră, condensând istorii, mentalităţi, tradiţii apuse. Toate acestea ar putea stârni interesul specialiştilor, iar multe dintre cruci, spre a fi salvate de la distrugere, ar merita înscrise pe Lista Patrimoniului Naţional. Lipsa unei legislaţii specifice vizând protejarea acestor monumente, precum şi faptul că ele nu sunt nici măcar cunoscute, inventariate, vor contribui la degradarea lor în continuare. Mă refer, în primul rând, la situaţia crucilor aflate pe câmp, fiindcă proprietarii terenurilor, după ce le-au doborât, se vor considera „îndreptăţiţi” să le îndepărteze spre a-şi ara ogorul, pentru a-şi spori avuţiile! Nici starea celor aflate în cimitire nu este sigură, fiindcă în ultimii ani am asistat la un fenomen îngrijorător: în sate precum Odaia şi Vlăiculeşti, cruci vechi, frumos cioplite în piatră în urmă cu peste un secol şi jumătate, au fost smulse şi îndepărtate, dintr-o economie a spaţiului ori pentru că morţii nu mai aduc profit. Cum dinamica transformării satului, tendinţele oamenilor ce se „adaptează” modelor, noilor tehnologii şi materiale nu ne sunt cunoscute, este de dorit ca măcar o bună legislaţie privind patrimoniul material să funcţioneze şi să fie făcută publică, spre a şti şi preotul, şi primarul, dar şi locuitorii oricăror sate sau oraşe ce valori au de păstrat, de protejat în zona respectivă, ce pot face şi ce le este interzis, toate acestea fiindu-le necesare oricăror comunităţi. Şi este cu atât mai oportun acum, când spiritul locului pare să fie luat de tăvălugul înnoirilor, când case, biserici, chilii în piatră, troiţe, cruci, cavouri primesc cele mai năstruşnice adaptări, implanturi de termopan, inox, spumă poliuretanică, pardoseli din PVC, covoare de poliester, poliamidă, gresie şi faianţă, când nelipsitul polistiren este lipit aproape pe orice construcţie. Decenţa, măsura, bunul-simţ, buna proporţie şi armonia formelor – toate ar trebui reînvăţate. Iar aceste monumente presărate prin ţară, sobre, simple, tăcute, misterioase, ne oferă o lecţie preţioasă despre măsura cu care oamenii altor vremuri le-au dăltuit, însemnându-şi viaţa, existenţa lor. Iar noi, trecători grăbiţi prin această lume confuză, nu mai avem timp să ne aflăm rădăcinile, să cunoaştem locul şi felul oamenilor ce au trăit înaintea noastră, amprentând spaţiile acestea şi, indirect, pe noi. În goana nebună după nimicuri, mai mari sau mai mici, după bunuri, posesiuni, pământuri, recolte, case, bani, maşini, telefoane, surprize, cavouri, tablouri, lingouri, uităm sau nici nu ne mai pasă de unde au venit străbunii, cine şi cum erau, ce fel de viaţă duceau. Şi totuşi, Oameni devenim abia atunci când începem să ne cunoaştem, să ne aflăm istoria, credinţele, rosturile, atunci când păstrăm ceea ce am găsit bine aşezat aici de înaintaşi. Iar ca să conservăm ce încă se mai află în aceste locuri, noi, ştefăneşteni şi odăieşeni ai acestui timp, cerem ajutorul specialiştilor în Patrimoniu pentru descifrarea inscripţiilor, pentru clasarea şi protejarea acestor monumente – o pledoarie pentru pre-restaurare. Fig. 46 Cruce de secol XIX, Ştefăneşti, Călăraşi, cimitirul parohial. Fiind deteriorată partea superioara a capitelului, putem deduce anul 1848, data fiind nesigură. Astfel de cruci sunt frecvente în cimitirele rurale, prin proporţie și simplitate încadrându-se într-o măsură a firescului şi a semnului trainic, ales cu modestie, după starea celor ce au ridicat-o Fig. 41 Cruce de secol XIX, cimitirul parohial Greceanca, Buzău. De o mai mare încărcătură simbolică, acest monument conţine elementul asemănător crucii de la Ştefăneşti - Pomul sau Floarea vieţii (Fig. 24), căruia i se adaugă Crucea-Arbore, pe care este răstignit Iisus; un element vegetal, poate un snop de grâu, se află la baza crucii de sus, iar Cununa recunoaşterii virtuţilor, a vietii veşnice este plasată sub Floarea vieţii. Deşi aflate în judeţe diferite (Călăraşi şi Buzău), ambele monumente (Fig. 23-24) au comun până şi ediculul de deasupra motivului vegetal. Link

Cuvantul „Troiţă” asociat cu slavul “trojka” pare a se fi înrădăcinat în tezaurul nostru terminologic în perioada de înrâurire slavo-bulgară, între secolele VII şi XI. I. Oprişan ne dă şi variantele zonale ale termenului românesc generic de troiţă: „cruci la răscruci“ (Nordul Moldovei), „răstigniri“ (Maramureş), „icoane“ (Vâlcea), „rugi“ (Ţinutul Pădurenilor), „lemne“ (în documenetele mai vechi), „cruci“ (Transilvania, Oltenia). În mod sigur rostul troiţelor era unul bine fixat încă de timpuriu în cadrul societăţii medievale româneşti, de la cnezi şi voievozi locali până la marile dinastii domneşti: un rost comemorativ legat de luptele împotriva năvălitorilor păgâni, perpetuarea memoriei unui monument mai vechi ori a numelui eroilor căzuţi în alte locuri, altul comunicativ, legat de mijlocirea unor legi sau porunci domneşti către popor. Troiţa din piatră este o ctitorie mai întâi a membrilor marii nobilimi româneşti, iar din secolul al XVIII-lea şi a târgoveţilor, obştilor săteşti, preoţilor de mir şi a monahilor. Troiţele de lemn au fost dintotdeauna ctitoria ţăranilor, care şi-au exprimat prin ele jertfelnicia şi măiestria, unind în realizarea lor plastică imaginarul arhaic şi elementele iconografiei creştine. Pe lângă rolul lor memorial, social şi religios, troiţele au avut şi unul practic, legat de stabilirea hotarelor, de multe ori desemnând numele câte unui loc. Ele au fost puncte de referinţă în orientare în multe din hrisoavele medievale legate de moşii şi hotărnicii. Unele dintre ele erau plasate pe marginea vechilor căi de comunicaţie. Din nefericire, lucrările de modernizare a drumurilor s-au transformat de multe ori în încercări de secularizare a acestora, prin eliminarea troiţelor şi însemnelor creştine, cel mai cunoscut caz fiind cel al dislocării troiţelor voievodale sau nobiliare din judeţele Buzău, Vâlcea şi Argeş. Odinioară, când un preot primea o parohie, lua în primire spre purtare de grijă întreg patrimoniul material al comunităţii, iar unul dintre angajamentele concrete în acest sens, uneori declarat solemn în cuvântul de la slujba de instalare, era chiar grija faţă de cimitir şi troiţe. Rolul benefic al troiţelor şi menţinerea lor în calitate de ctitorie populară până în prezent în centrul vieţii creştine vin din îmbinarea rolului lor cultic, social şi harismatic: locul cinstit cu semnul hristic, hotar, fântână, izvor, livadă, ogor, drum, răscruce, şi beneficiarii lui primesc sfinţire, putere, demnitate creştină de mărturisitori şi de ctitori. Troiţa constituie cea mai firească formă de întrupare a credinţei în mediul românesc atât de impregnat de semnul hristic şi de grija pentru închinare. De fapt, sfinţirea locului pentru zidirea unei biserici se face în primul rând prin ritualul înfigerii sau împlântării Crucii chiar pe locul viitorului altar de către episcop sau de către un preot delegat de către episcop (canonul 31 al Sf. Nichifor Mărturisitorul, +818). Există, astfel, posibilitatea slujirii liturgice în preajma troiţei de la locul de biserică. Cercetătorul I. Oprişan ne oferă o imagine asupra tipologiei troiţei pe regiuni. Cele mai interesante troiţe, remarcabile prin arhaismul lor, se păstrează în judeţele Buzău, Dâmboviţa, Olt, Vâlcea, Gorj, Mehedinţi, în timp ce în zone recunoscute în genere ca tradiţionaliste, precum Moldova, Transilvania şi Banat, formele arhaice au fost în cea mai pare parte înlocuite, datorită influnţei catolice, de către troiţa în formă de crucifix. Crucile vechi din Moldova, de pildă, făcute după modele arhaice unice ale coloanelor cerului, cu coarne de consacrare, şi a troiţelor cu secure, prezentate de către Tudor Pamfile în 1910, şi-au pierdut acest aspect arhaic. În judeţul Buzău predomină troiţele de formă străveche, coloane ale cerului în variante originare sau încreştinate, stâlpi funerari arhaici şi cruci de piatră. În judeţul Dâmboviţa se păstrează tot o formă străveche de troiţă: cruci pereche înscrise într-un cerc şi reunite în partea superioară printr-o aşa-numită talpă a cerului. În Vâlcea, Argeş şi Olt predomină genul de troiţă-icoană sau troiţă iconostas, înscrisă într-o incintă de tip pridvor. În Gorj şi Mehedinţi sunt specifice un gen de troiţe-panou antropomorfe, dar şi troiţe grătar şi coloane ale cerului cruciforme. În judeţul Gorj, troiţele şi crucile se raportează la foarte interesantele rituri de înmormântare. Se păstrează aici stâlpii arhaici de mormânt, de bărbat şi de femeie, crucile de apă, de punte, de jurământ, de transhumanţă, de pomenire. În judeţul Gorj, troiţele şi crucile se raportează la foarte interesantele rituri de înmormântare – Bernea 2007. În rezumat, există trei tipuri stilistic specifice troiţelor româneşti: tipul discofor (roata valahă), cu o diversitate de forme care reies din jocul cruce-disc solar; tipul de troiţă arboriform, cu mai multe braţe sau cu structuri stiliforme (triunghi, romb, disc) şi cel mai răspândit, tipul antropoform. În fiecare zonă s-au impus anumite tipare, care au dat o tradiţie locală aparte: coloanele cerului buzoiene, troiţa-pridvor iconoforă oltenească şi troiţa cruciformă în general. În legătură cu raportul real dintre arborele vieţii şi Cruce, dintre simbol şi împlinire, Costion Nicolescu ne ajută să înţelegem că este vorba despre o trecere din copilăria umanităţii în maturitatea sa spirituală. Judeţele din partea sudică a Transilvaniei, Hunedoara, Sibiu şi Braşov, au moştenit troiţele-baldachin, având în centru cruci de piatră de obicei pictate, precum sunt cele ale junilor braşoveni, cele din Răşinari şi din Mărginimea Sibiului, iar în satele mai izolate stâlpii funerari, în formă de coloană, numiţi „cruci de bărbat“, şi cruciformi, pentru femei, numiţi „stâlpi de femei“. În Apuseni, datorită şcolii de pietrari de la Ţebea, de la începutul secolului al XIX-lea, s-au răspândit crucile monumentale de piatră, sculptate şi pictate, dar se găsesc şi troiţe supraetajate în formă de T. Preotul Iulian Nistea de la Paris, originar din Alba Iulia, dar cu rădăcinile strămoşeşti în Sălciua, a publicat acum câţiva ani o serie de fotografii de o deosebită valoare, cu troiţe şi cruci din zona Apusenilor, dintre care se detaşează o veche troiţă de lemn chiar din Sălciua, de o frumuseţe uimitoare. nistea.com/media.htm#imagini Amplasamentul iniţial al acestei cruci ne arată că rostul ei era de a pecetlui locul şi de a-l străjui cu semnul biruinţei totale şi deal prezenta ca paradis restaurat chiar prin Crucea Domnului. În jurul sărbătorii Sfinţilor Petru şi Pavel se face rugăciune în imaş, la Cruce, după care preotul face sfeştanie cel puţin la una din colibe, prilej cu care băciţele pregătesc caşul popii. Şi crucile din Apuseni i-au deranjat pe comunişti, care au avut intenţia să distrugă crucea cea mare de la Sălciua, aflată între biserică şi casa parohială, dar parohienii au mutat-o într-o noapte, instalând-o în vârful Citerii. Pretutindeni în locurile cu culturi agricole şi de păşunat se regăsesc în Apuseni cruci vechi de lemn sau de piatră, aşa numitele cruci celtice sculptate, cu semnul soarelui între braţe, evocând Soarele dreptăţii: „La aceste cruci de hotar se făceau slujbe religioase, sfeştanii primăvara, când se ieşea cu animalele în imaş, la colibă, şi masluri la unele dintre ele, cum este crucea din şaua Crocanilor, din Meterg, prilej cu care se întâlneau aici credincioşii din mai multe sate la rugăciune şi sfinţirea apei, cu care stropeau mai apoi sălaşele, holdele şi animalele”. Această tradiţie străveche a slujbelor de la hotarul mai multor sate n-a fost deloc studiată, deşi ea se regăseşte nu numai în memoria celor mai vârstnici, ci este încă vie în mai multe zone. Am întâlnit-o în relatările preoţilor din zone învecinate judeţului Alba, precum Cetatea de Baltă şi Târnăveni: la hotarul comun al satelor Cetatea de Baltă şi Crăciunelu de Sus sau al satelor Botorca- Deleni de lângă Târnăveni, unde au loc slujbe comune la sărbători, în special aşa-numitul maslu de hotar, urmat de agape şi serbări populare. E foarte posibil ca aceste petreceri populare să aibă şi ele origini mai vechi, deoarece Romulus Vulcănescu vorbeşte despre nişte petreceri care aveau loc după consacrarea coloanelor cerului, încheiate în momentul înserării cu hore ale luminii. În orice caz, despre obiceiuri asemănătoare relatează şi Ovidiu Daneş, în legătură cu troiţele din Mărginimea Sibiului: „Iniţial, cu funcţii legate exclusiv de sacru – prin participare ritualică, investitură apotropaică sau caracter funerar, troiţele se rezumau la o cruce de piatră sau de lemn fixată în puncte de mare concentrare simbolică. O zonă subtilă delimita ceea ce este propriu, cunoscut, vecin, de alteritatea radicală. Locuri care prin sfinţirea lor în cursul slujbelor de Înălţare (Ispas), Bobotează, Rusalii, Crăciun, deveneau temporar publice, asimilabile şezătorilor – obiceiuri păstrate azi în Sibiel şi Cacova (Fântânele), Apoldu de Jos. Multe dintre ele construite la graniţele dintre satele care aveau vecinătate cu Sibiul, troiţele justificau, după legile nescrise, hotarul. Răşinărenii au ridicat nu mai puţin de trei monumente într-un spaţiu restrâns, la limita de răsărit a satului. A fost timpul în care localnicii includeau troiţele în diversele lor strategii politice, fără a le exclude valoarea simbolică iniţială”. Slujbele speciale la troiţe nu se fac numai la hotar, ci la troiţa principală dintr-un sat îndeosebi, la Înălţare, dar şi la alte sărbători, existând sate, precum Lupşa din judeţul Alba, unde rânduiala este ca la fiecare sărbătoare mare, la Paşti, Înălţare, Sântămărie, să se slujească la câte o troiţă anume de fiecare dată. Un caz special îl reprezintă satul Aruncuţa din judeţul Cluj, unde, în postul Sfintei Marii, se slujeşte în fiecare seară la câte una din cele 15 troiţe ale satului, iar fiecare ctitor oferă ofrandă de pomană în cinstea strămoşilor săi. Astfel, Postul verii ia alura unei procesiuni comunitare, cu opriri la troiţele satului. În Ţara Făgăraşului, dar şi pe Târnave şi în multe alte locuri, după binecuvântarea holdelor de către preoţi, credincioşii aşează cununi de spice la troiţe, dar şi la crucile de prapor, în anumite zone, iar la sărbătoarea Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul, cununi de sânziene, ca jertfă. În zona Maramureşului predomină troiţele cruci cu aşa-numita roată valahă şi străvechi cruci de piatră de origine celtică. Pe cele mai vechi dintre porţile uriaşe de lemn maramureşene se pot citi de multe ori hieroglifele cruciforme ale omului-cruce, bărbat şi femeie, semne arhaice care se regăsesc de altfel şi pe vechile lăzi de zestre româneşti, în special pe cele din zona Gorj şi Mehedinţi păstrate în Muzeul Porţilor de Fier de la Drobeta-Turnu-Severin. Deasupra acestor porţi maramureşene se poate admira de multe ori respiraţia luminoasă, cerească, a Crucii. Link

De curând, în satul Măceşu, care ţine de oraşul Târgu-Cărbuneşti, etnologul Pompiliu Ciolacu de la Centrul de Conservare şi Promovare a Culturii Tradiţionale Gorj, ai cărui bunici au trăit în acest sat, care are acum o şcoală fără elevi şi o biserică fără cimitir, a inaugurat un Muzeu al Crucilor bătrâneşti făcute cândva de meşterii populari şi care acum stau prin dosul bisericilor, după ce au fost înlocuite cu cruci moderne de piatră sau marmură. Modelul său a fost muzeul icoanelor pe sticlă de la Sibiel, înfiinţat de părintele Zosim Oancea, binecunoscut acum în lumea întreagă. O idee asemănătoare este colectarea acestui patrimoniu local în expoziţii etnografice organizate în judeţul Alba sub patronajul Consiliului Judeţean. Colecţiile de cruci de binecuvântare, ca de pildă cele de la Muzeul „Pamfil Albu“ din Lupşa, sunt cruci memoriale într-un sens patrimonial duhovnicesc, reprezentând fragmentele unei memorii liturgice şi culturale esenţiale. Cimitirul ca pădure de cruci. Parcursul nostru iniţiatic trece prin pădurea de cruci a unui cimitir. Am ales un cimitir minunat: este vorba de cimitirul vechi românesc de la Negotin, din actuala Serbie, cu nişte cruci de piatră făcute după vechile izvoade. Link

Dacă în alte ţări europene, precum Franţa, Anglia, Germania, încreştinarea menhirilor a fost realizată prin transformarea acestora în cruce de piatră, prin modificarea părţii superioare în cruce, gravarea unei cruci, sculptarea unei cruci în vârf şi reprezentarea lui Hristos răstignit, în România, astfel de situaţii, semnalate în urmă cu câţiva ani la Baru Mare, Petroşani-Lunca şi Petrila, s-au produs fără să se intervină direct cu un semn, simbol sau înscris creştin: ,,Nu au fost transformaţi în cruci, nu li s-a gravat o cruce etc. Au fost numai acoperiţi cu o structură de lemn şi tablă, structură prinsă de piatra alungită în aşa fel încât să o acopere în arc de cerc protector. Structura de lemn are cioplit semnul crucii, are atârnate icoane, este acoperită cu şindrilă (draniţă) sau cu tablă, detalii diferite de la un menhir creştinat la altul. Menhirele respective se află în sau lângă cimitirele vechi, situate lângă vechi biserici de lemn, la margine de uliţe, mutate lângă biserici noi de lemn. Ele constituie azi stâlpul susţinător sau „piciorul” torţelor, numite aici, în Bazinul Haţeg şi Bazinul Petroşani, cruci. Aşadar, în zona Haţeg şi Petroşani există trei tipuri de menhiri creştinaţi: menhirii de la Baru Mare, localizaţi în cimitirul vechi (sârbesc), încreştinaţi prin transformarea lor în troiţe; menhirii de la Petroşani (Lunca), Jieţ şi Petrila, plasaţi în cimitire sau în preajma acestora, încreştinaţi şi ei prin transformarea în troiţe, prin simpla supra-adăugare a unei structuri de lemn sub formă de cruce sau cu mici cruci de lemn care realizează troiţa propriu-zisă; al treilea tip de menhir creştinat, alcătuit dintr-un bloc alungit pe care a fost incizată o cruce de Malta, se găseşte la marginea cimitirului vechi din Jieţ, nefiind transformat în troiţă. Prin încreştinarea lor târzie sub formă de troiţe, aceste monumente arhaice, pietre sacre, de origine cultică, aşezate lângă primele biserici şi cimitire din localităţile respective, au fost slavate de la distrugere. Încreştinarea acestor pietre arhaice (6000-4500 a. Chr.) sub formă de troiţe este un fenomen interesant, semnalat de curând în literatura de specialitate. În legătură cu fenomenul încreştinării stelelor funerare romane şi al originii troiţelor, Mircea Cristian Pricop semnala ca manifestare a frumuseţii credinţei, din perspectivă mistico-simbolică, o cruce din secolul VI descoperită la Callatis (Mangalia), pe care sunt gravate în greacă cuvintele Viaţă şi Lumină, ca nume biblice ale lui Hristos Cel Răstignit. Acest autor a identificat şi clasificat ca troiţe unele cruci de tip cenotaf, prototroiţe sau arhetroiţe descoperite în Scythia Minor, extinzând vechimea cunoscută a troiţelor până în secolele V-VI, adică înainte de invazia avaro-slavă. El le consideră ca fiind cele mai vechi troiţe din spaţiul românesc. Cu alte cuvinte, originea presupusă a acestor prime troiţe de la noi s-ar afla în crucile şi stelele funerare ale creştinilor din perioada constantiniană, de după edictul de la Milan (313), iar continuitatea prezenţei lor pe teritoriul românesc actual în perioada de după căderea limes-ului dunărean şi distrugerea romanităţii sud-dunărene, prin invazia triburilor slave, în jurul anului 602, se poate studia prin analizarea comparativă a elementelor decorative, a raporturilor interetnice şi a influenţelor reciproce stabilite între populaţiile migratoare şi protoromânii autohtoni. Pornind de la această intersecţie simbolică între Viaţă şi Lumină, autorul menţionat consideră că semnele şi simbolurile codului plastic şi religios arhaic s-au închinat şi subsumat Crucii ca semnul şi simbolul totalizant cel mai deschis, inculturalizarea fiind o biruinţă a Crucii în viaţa şi operele sau mărturiile plastice ale credinţei strămoşilor. Această cercetare reprezintă şi teoria cea mai nouă despre originea troiţelor în arhetroiţe sau prototroiţe derivate ale evoluţiei stilistice a Sfintei Cruci. Practica aşezării acestor cruci şi icoane „la vedere”, la răscruci şi locuri vizibile, deasupra porţilor şi a caselor, cu ocazia unor evenimente deosebite, ar fi apărut în secolul al IV-lea şi s-a menţinut până în prezent, ca o tradiţie autentic ortodoxă, troiţele aparţinând astfel exclusiv creştinismului prin tot mesajul lor. Cultul troiţei ar fi preluat de la vechile credinţe agrare doar limbajul estetic şi elementele simbolice, metamorfozate şi înnoite de mesajul creştin. Cu alte cuvinte, mesajul troiţei este unul pur creştin, chiar dacă foloseşte elemente simbolice ale codului plastic arhaic. Troiţa ar putea fi aşadar asociată, pe de o parte, cu lupta Bisericii împotriva mijloacelor cultului păgân, a micilor altare publice răspândite în număr mare, .. pe de altă parte, acest gen de monumente a ajutat la propagarea ortodoxiei credinţei şi a unităţii cultice. Troiţele fac parte din moştenirea spirituală românească, sunt documente ale memoriei noastre şi descriu simbolic poziţia noastră specială ca popor în istorie la răscrucea dintre Orient şi Occident. Proverbiala refugiere în munţi în faţa năvălitorilor şi frecventa înfrăţire a românului cu codrul a făcut ca locul bisericilor să fie luat de Crucea Domnului Hristos, sub închipuirea troiţei: „Atunci, în jurul unei astfel de cruci, se făcea toată slujba; ea înlocuia biserica, o rezuma în ce avea mai caracteristic” (Nicolae Iorga). „Evident, în sec. XIV-XV, arborele cosmic este înlocuit aproape total de substitutul său crucea, care devine modelul universal al monumentelor creştine … Reminiscenţele păgâne se păstrează, însă, într-o multitudine de forme, de cele mai multe ori fără voia meşterilor, datorită presiunii exercitate de tiparele stilistice zonale. Aşa se face că troiţele, de o imensă varietate stilistică, urmaşele fireşti ale coloanelor şi stâlpilor cerului, reprezintă o sinteză ad-hoc între straturile arhaice şi cel creştin. În orice caz, ele preiau învăţătura creştină (imagistica biblică) într-un mod cu totul propriu, adaptând-o viziunii populare româneşti asupra lumii şi vieţii“. În spaţiul românesc creştinismul s-a grefat lent dar sigur, cu multă înţelepciune, pe vechile tradiţii plastice ale zonei. Astfel, coloanele cerului au fost încreştinate şi transformate în troiţe prin marcarea lor cu semnul repetat al crucii, sculptat sau pictat, dar şi prin reprezentarea unor scene iconografice creştine: Răstignirea, Învierea, Treimea, Maica Domnului cu Pruncul, Cina cea de taină, Botezul Domnului. Formele arhaice au supravieţuit ca structură, dar uneori au existat încercări brutale de eliminare sau mascare a lor, cum au fost cazurile izolate de interzicere a crucilor gorjene de jurământ ori placarea repetată a coloanelor vechi cu scene iconografice pictate pe tablă, în zona Dâmboviţa, Argeş. Ambianţa troiţelor a fost una etnologică, pur românească din toate punctele de vedere: arhitectura, pictura, ornamentica lor aveau legătură cu cultura populară creştină, în care se regăseau elemente ale mitologiei, magiei şi ritualisticii arhaice preluate prin filtrul creştin. Crucile cu imaginea Răstignirii sunt împodobite cu prosoape cu motive populare, cu oale de lut, cu cununi de spice sau sânziene, cu o pânză specială la sărbătoarea Paştilor, însemnând veşmântul de lumină al Învierii (zona Sălaj, Făgăraş, Mediaş, Galaţi). În câteva sate din preajma oraşului Târgu-Mureş, aproape de mânăstirea Recea, la Ungheni şi Cerghid, am remarcat un fenomen deosebit: împodobirea la Paşti a troiţelor cu un şirag de ouă roşii chiar la gâtul Domnului Iisus Hristos. Imaginea este foarte puternică şi pare a fi o tradiţie veche, care merită atenţia etnologilor şi teologilor: Hristos împodobit cu simbolul cel mai popular al Învierii. Link

Zeci de cruci de piatră sau de hotar, cum mai sunt ele numite, au fost găsite de-a lungul anilor pe cuprinsul aşezării din nordul judeţului Vâlcea, pe dealurile din partea stângă a râului Olt. Unele au înălţimi de peste doi metri şi sunt inscripţionate cu simboluri creştine şi cuvinte în limba slavă sau latină Cele mai multe cruci de hotar au fost identificate, însă, pe marginea drumului face legătura între Valea Oltului, comunele din Ţara Loviştei  (Câineni, Boişoara, Titeşti, Perişani) şi judeţul Argeş, drum despre care istoricii afirmă că a fost folosit drept rută comercială timp de sute ani, în timpul dominaţiilor habsburgice şi otomane.  În ciuda denumirii –cruci de hotar- în fapt este vorba despre nişte pietre uriaşe, cu forme ciudate, care conţin inscripţii în slavonă sau latină şi mai multe pictograme.    Prima relatare despre pietrele uriaşe din Ţara Loviştei  a aparţinut preotului Dominic Ionescu. Iată cum descria acesta unul din monumentele amplasate lângă gospodăria unui localnic din Boişoara, în 1931:   (…) este un bloc de piatră având o înălţime de doi metri, tăiat parcă într-adins în patru laturi în trunchi de piramidă neregulată. Pe această piatră sunt săpate trei cruci. (…) Deasupra, ceva mai sus, aproape răznite din pricina crăpăturii largi şi a câmpului neregulat stau cele patru litere INTI-Iisus Nazariteanul ţarul Iudeilor” Dominic Ionescu La momentul realizării acestei descrieri, în 1931, preotul susţinea că piatra a fost inscripţionată la sfârşitul secolului al XVII-lea şi că un diac (un scriitor sau grămătic) din Titeşti şi-ar fi trecut şi el numele pe respectivul monument.  Pietre funerare de aproape doi metri   Foarte mulţi dintre “uriaşii” găsiţi pe marginea drumului din Ţara Loviştei au ajuns în colecţia Primăriei Perişani, alături de crucile tombale (cruci cimiteriale). Alesul local din comuna vâlceană se laudă cu o colecţie impresionantă: peste 100 de pietre de hotar şi cruci tombale.    „Majoritatea pietrelor funerare au peste 200 de ani şi au fost inscripţionate în ebraică, la început, iar mai târziu în slavonă. Unele dintre ele sunt foarte frumos sculptate, în mijloc a fost inscripţionat un cerc, iar în interiorul cercului apar mai multe frunze. Până acum nu am reuşit să desluşim inscripţiile slave de pe cruci, căci acestea nu au fost văzute de arheologi, dar sunt foarte interesante şi ajung la o înălţime de 1,5 metri. Pietrelor de hotar şi celor funerare li se adaugă o cruce de aproape trei metri înălţime, un monument ridicat în cinstea celor care au căzut pe câmpul de luptă, care datează din 1840”, spune Ion Sandu, primarul comunei Perişani.  Arheologii nu s-au înghesuit până acum să cerceteze inscripţiile de pe crucile şi pietrele uriaşe din Ţara Loviştei, dar curioşii le vor putea admira începând de anul viitor, întrucât acestea vor fi expuse în cadrul unui muzeu în aer liber, amplasat pe o insuliţă artificială, în mijlocul pârâului Băiaşu.  Citeste mai mult: adev.ro/pbcvny

Un articol de: Dumitru Manolache- 22 Iul, 2010 Când ajungi în cimitirul de la Copuzu, din Episcopia Sloboziei şi Călăraşilor, nici nu ştii ce să crezi. Căci, la poalele unui deal argilos, răsare direct din pământ… celălalt sat! Cel al crucilor din piatră. Privite dinspre biserică, în sus, imaginaţia te duce cu gândul mai degrabă la şiruri nesfârşite de cosaşi porniţi să culce la pământ, valuri-valuri, tina, timpul, aerul, istoria însăşi. La Copuzu se află unicul cimitir din lume unde, pe măsură ce satul de oameni se mută în satul de sub ţărână, cruci de piatră, vechi de sute de ani, ies la suprafaţă de la doi metri adâncime. "Unii localnici din Sălcioara şi din Copuzu cred şi astăzi că crucile din cimitirul pomenit au pornit-o singure de aici, din această pădure, târându-se prin râpe şi mărăcinişuri, pe sub pământ, până în coasta bisericii. De aia li s-ar spune "zburătoare" sau "umblătoare"." "Ne minunăm şi astăzi de crucile noastre. Mai ales de cele cu… pui! Adică, crucile care au sub braţe alte cruci mai mici, ca nişte părinţi care îşi ocrotesc copiii. Se tot vehiculează ideea că aceste cruci de la Copuzu ar fi "zburătoare" sau "călătoare". Nici vorbă de aşa ceva. Ele au fost transportate aici." O vizită la Copuzu nu poate fi nici explicată, nici redată pe deplin, căci, despre taină, noi, oamenii, nu prea putem spune mare lucru. Călătoria spre acest sat, plămădit din ţărâna galbenă a Bărăganului din dreapta Ialomiţei, la scurtă distanţă de şoseaua Urziceni-Slobozia, pe drumul ce trece prin poarta Mănăstirii Balaciu, este fără îndoială un drum spre inima tainei. Căci, dincolo de ce se petrece astăzi în sat, de cum pătrunzi în el, ceva cearcă direct, profund şi discret la uşa inimii. În primul rând, deşi departe de noi în timp, vremuri istorice, comori fabuloase şi regi pe măsură, sfinţi coborâţi din păduri ancestrale spre "muntele" din şes, drumuri antice de lut şi ape, paşi de apostol plecat în lumea lupilor să tălmăcească Evanghelia vieţii veşnice se contopesc într-o copleşitoare simţire ce te face atent şi smerit, grijuliu mai ales la călcătură. Pentru că nu ştii ce poţi strivi sub tălpi: un deget de sfânt, un ciob de vas din care s-a răcorit un mare domn dac sau poate chiar ochiul nevăzut al unui duh ce a vegheat de la-nceputul lumii la pacea acestei aşezări. Naparis şi caleaşca de aur a "boierului" Dromichete De cum treci podul peste apa învolburată şi şerpuitoare a Ialomiţei, primul lucru ce te lasă fără suflare este chiar minunea din faţa ta: "muntele" galben, argilos, fixat în palma câmpiei de rădăcinile scaieţilor ca să nu se înalţe la cer, ca o spinare scofâlcită de balaur, ce se întinde leneş din zarea răsăritului până spre cea a apusului, inexplicabil şi misterios. La adăpostul lui, satele Crăsani şi Copuzu par a se ghemui cu gospodării cu tot de teama unui crivăţ ce mătură nervos osul câmpiei albindu-l. Şi tocmai aici, la o mare încrucişare de drumuri antice ("Crăsanii au alcătuit în chip natural o încrucişare de drumuri: drumul greco-getic, al apei, cu drumul iranian, al stepei", după cum spunea în 1926 Vasile Pârvan) dacii din câmpie, cu aproape trei milenii în urmă, ridicau din valuri de pământ şi nuiele o davă fără de pereche în epocă - Helis sau Netindava, după unii, nici una dintre ele după alţii - în care regele lor Dromichete avea să-i servească în vase de aur marelui său învins Lysimah lecţia de cumpătare, sărăcie şi respect a unui popor ce râvnea doar la nemurire. Şi nici nu este de mirare că toate acestea se petreceau aici, când însăşi Naparis, cum îi spuneau romanii, sau Helibachia, cum îi ziceau grecii, adică Ialomiţa, ce se scurgea spre Istru prin poarta cetăţii lor, era un râu sacru. Şi nu se cădea nicidecum ca aventurieri de aiurea să calce în picioare ţarina şi apa sfântă a dacilor de la şes. Şi tot aici, după secole, însuşi Andrei, primul chemat la apostolie de către Mântuitorul Hristos, avea să ajungă pentru a propovădui celor răzleţiţi după distrugerea cetăţii de către generalul roman Sextus Adinus Cato cuvântul Evangheliei vieţii veşnice. Astăzi, din toate acestea au rămas numai câteva semne. În muzee, un celebru candelabru din bronz, o vatră solară a unui sanctuar, un riton terminat în formă de cal, mii de fragmente ceramice din epoci şi locuri diferite, zeci şi zeci de figuri antropomorfice, unelte şi arme din bronz şi din fier etc. În sat, sus la Deluş, la Platou sau la Luterie, mai trăiesc doar câteva şanţuri rămase în urma săpăturilor arheologice, mii şi mii de cioburi de vase fărâmiţate secole la rând de fiarele plugurilor. Şi peste toate acestea, negăsita caleaşcă de aur a "boierului Dromichete", pe care o caută cu înfrigurare localnici, scormonitori de comori, braconieri, şi o tradiţie, unică în ţară, ce păstrează vie amintirea primului botez săvârşit de Apostolul Andrei, poate chiar în apa sfântă a Naparisului. "Zburătoarele" sau "umblătoarele" pe sub pământ Lăsăm toate acestea să ne asalteze în voie imaginaţia. Şi nici nu putem face altfel trecând printre pereţii de pământ şiroiţi de ploile verii, în vârful cărora se ridica pe vremuri marea cetate a strămoşilor noştri. Ajunşi însă la poarta bisericii din Copuzu, ne adunăm gândurile şi simţurile pentru că trebuie să facem faţă unei alte minunăţii: satul subteran al crucilor din piatră. Unii le spun "zburătoare". Alţii, "umblătoare". Numai ele se încăpăţânează să îi contrazică şi pe unii, şi pe alţii, răsărind direct din "cerul" de sub pământ, de pe la vreo doi metri adâncime, de fiecare dată când cei de deasupra, chemaţi de Domnul, se grăbesc să le ia locul. Povestea lor, pe cât de stranie şi surprinzătoare, începe însă undeva mai sus, adică în pădurea căreia pe vremuri i se spunea "Odaia Călugărului", iar mai târziu, "Călugăreasca". Privite de jos, de lângă peretele bisericii, aceste cruci par mai degrabă gospodari din piatră ieşiţi la câmp din satul lor de sub pământ, cu mic, cu mare, ca nişte cosaşi hotărâţi să culce otava de lut, timpul, aerul, istoria însăşi. Plecat pe urmele lor pe marginea unei râpe, nu-ţi este însă greu să le ghiceşti drumul pe care au coborât, de vreme ce, din loc în loc, câte o cruce "a sărit" din uriaşa căruţă cu care au fost aduse, rămânând pe marginea drumului ca ostaşii trimişi în recunoaştere. Mănăstirea din codrul secular şi "bunica crucilor" Nu foarte departe de Copuzu, în mijlocul unui codru secular, o cruce uriaşă din piatră văruită în alb pare a se odihni "într-o rână", cum spun ţăranii din Bărăgan. Nu îi este dat oricui să o descopere. Despre ea localnicii vorbesc în şoaptă, cu grijă şi smerenie, ca despre o bunică ajunsă la senectute, rămasă să păzească vatra şi duhul "satului" urgisit, din care copiii au trebuit să plece în bejenie. În trupul crucii sunt săpate slove adânci, nedescifrate, ca nişte lacrimi, peste care varul depus încearcă să ostoiască durerea. Pe fruntea ei, o cifră: "1831". Atât. În rest, doar tăcere şi taină. Unii localnici din Sălcioara şi din Copuzu cred şi astăzi că crucile din cimitirul pomenit au pornit-o singure de aici, din această pădure, târându-se prin râpe şi mărăcinişuri, pe sub pământ, până în coasta bisericii. De aia li s-ar spune "zburătoare" sau "umblătoare". Memoria oamenilor reţine în străfundul ei fragmente dintr-o realitate peste care au trecut vremurile ca un tăvălug. Ecoul acelor timpuri bate şi astăzi ca nişte clopote prin satele din jur. La Copuzu, la Sfântu Gheorghe, la Sălcioara, la Crăsani şi chiar mai departe spre Urziceni sau Slobozia, cunoscătorii vorbesc despre sutele de călugări din pădure. În acest ochi de lumină îşi găsise liniştea… Schimnicul. Personaj legendar, în jurul căruia se ridicase o mănăstire. Sute de călugări se nevoiau aici, nu întâmplător, de vreme ce la numai câţiva kilometri mai jos, însuşi Andrei, Apostolul nostru, îi botezase pe "dacii-lupi" de pe malul Naparisului. Şi tot aici, sute de cruci populau pădurea. Nu mai încape îndoială că Schimnicul era un sfânt. A lui era "odaia". Adică bordeiul în care se nevoia. El a fost urmaşul primilor preoţi ai creştinismului din această parte de ţară. La el veneau, după cum spun oamenii locului, domnii vremurilor să primească binecuvântare. Pe urmă, Schimnicul s-a făcut pământ. Sau a intrat în pământ. Pe la 1700, mănăstirea era mare şi bogată. Tot în acele timpuri, turcii au trecut-o prin foc şi prin sabie. Doar sutele de cruci din piatră au rezistat. Pe la 1800, stareţii mănăstirii se închinau Muntelui Athos. Apoi, nu se ştie exact când, tăcerea a acoperit totul. Taina a pus stăpânire peste locuri. Unii cred că după secularizarea averilor de către Cuza, din 1864, stareţii greci ai mănăstirii s-ar fi retras, călugării s-ar fi risipit, sau altă nenorocire ar fi atins mănăstirea, astfel încât, pe la 1900, doar poveştile ar mai fi populat pădurea de la Călugăreasca şi vechea cruce, "bunica" rămasă să păzească vatra şi duhul locului urgisit… Crucile cu pui, ca nişte părinţi ce-şi ocrotesc copiii Crucile de la "Odaia Călugărului" au ajuns, cu mic, cu mare, la poalele "muntelui" de la Copuzu. Au intrat în cimitir întemeind vatra singurului sat de cruci de piatră din lume. Nu se ştie dacă au venit toate deodată sau pe rând. Încet-încet, au intrat direct în pământ, întemeind satul acolo, şi numai târziu, pe măsură ce oamenii aşezării de deasupra se mută la Domnul, ies, încet-încet, la suprafaţă. "Cele mai vechi cruci se află şi acum în pământ. Atunci când săpăm gropi noi pentru adormiţi, le descoperim la o adâncime de vreo doi metri. Ne minunăm şi astăzi de crucile noastre. Mai ales de cele cu… pui! Adică, crucile care au sub braţe alte cruci mai mici, ca nişte părinţi care îşi ocrotesc copiii. Se tot vehiculează ideea că aceste cruci de la Copuzu ar fi "zburătoare" sau "călătoare". Nici vorbă de aşa ceva. Ele au fost transportate aici. Atunci când s-a făcut biserica aceasta, între 1848 şi 1856, cu hramul "Înălţarea Domnului", în amintirea fostului schit, şi ca să întărească sacralitatea locului, devenit metoc al fostei mănăstiri din pădurea Călugăreasca, au fost transportate cu carele şi crucile emblematice. Multe dintre cele aflate acum la suprafaţă sunt vechi de aproximativ 200 de ani", ne spune părintele paroh Nae Ion. Prof. dr. Ştefan Grigorescu, autorul unui excepţional volum dedicat inscripţiilor din judeţul Ialomiţa, este de părere că actuala biserică de la Copuzu (din lemn în forma ei iniţială) a fost ridicată chiar de către monahii de la "Odaia Călugărului". La fel şi celebra cruce de lemn, din anul 1834, păstrată în foişorul clopotniţei, ridicată în cinstea cuvioşilor arhimandriţi de acolo, după cum spune şi inscripţia săpată în carnea ei. O posibilă dezlegare a misterului şi mai multe întrebări Ne despărţim cu greu de satul de cruci din cimitirul de la Copuzu. Mai privim încă o dată şirurile de "săteni" împietriţi, gata de coasă, cu creştetele înnegrite de licheni şi praf ars de vipia Bărăganului. Le mângâiem cu sfială capetele, căci atingem cu degetele simboluri sacre creştine şi vechi elemente solare şi vegetale dacice, nume de bărbaţi, femei şi copii, şi nu putem pricepe cum de s-au aşezat ele direct sub pământ. Privind mai sus de cimitir, spre muchia dealului scăpat din strânsoarea rădăcinilor de salcâmi, înţelegem posibila dezlegare a misterului: valurile de nisip şi humă, în scurgerea lor lentă sau abruptă la vale, au acoperit treptat-treptat crucile strămutate de la "Odaia Călugărului", înghesuindu-le unele într-altele, împingându-le până în zidul bisericii, strângându-le bucată cu bucată în satul subteran. Plecăm de la Copuzu frământaţi de întrebări ale căror răspunsuri poate le vom căuta cu alt prilej: Cine a fost cu adevărat misteriosul Schimnic, sfântul de la Odaia Călugărului? Ce taină îl înconjoară încă de a fost căutat în zilele noastre, cum spune un confrate, de un monah, "cu părul roşu şi creţ", pe nume Irineu, dispărut şi el la fel de misterios ca şi sfântul? Să fi ştiut ceva despre Schimnicul de la "Călugăreasca" părintele Gheorghe de pe "Urziceanca", singurul sihastru din stepa Bărăganului, chinuit de comunişti, care se nevoia în plin secol al XX-lea întocmai sfântului din mijlocul pădurii despre care am vorbit? Dumnezeu le va limpezi pe toate, la vremea lor. Link

Crucea este simbolul de căpătîi al religiei creştine. Indentificată cu “semnul Fiului Omului” (Matei 24, 30), ea îndeamnă toată suflarea la urmarea lui Hristos (imitatio Christi). Pentru Sfîntul Ignatie, Biserica îşi are rădăcina în lemnul crucii, creştinii fiind ramurile ei (Epistola către Smyrneni, I, 2). În cultul ortodox, cinstirea Sfintei Cruci este nedespărţită de lauda Învierii: “Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, şi Sfîntă Învierea Ta o lăudăm şi o mărim”. În ziua de 14 septembrie, Biserica prăznuieşte Înălţarea Sfintei Cruci (praznic împărătesc, dar ţinut cu post, fiind vorba de aducerea aminte a pătimirii şi morţii Celui Răstignit), de aceea am găsit nimerit în această lună un scurt remember despre cruce şi semnificaţiile ei. De la păgînism la creştinism Simbol cosmic cu mult anterior apariţiei creştinismului, crucea reprezenta la unele popoare din vechime soarele şi armonia contrariilor. Punctul de întretăiere al braţelor ei simboliza centrul universului, iar cele patru braţe indicau punctele cardinale. Spre sfîrşitul Antichităţii, crucea, înainte de a avea o semnificaţie sacră, ajunsese cunoscută mai ales ca instrument de supliciu (preluat în cele din urmă şi în lumea romană, se pare că de la fenicieni). De altfel, în mai toate limbile moderne, cuvîntul provine din lat. crux,-cis (în legătură cu crucio,-are, “a răstigni”, “a tortura”). Cuvîntul grec pentru cruce, stavros, însemna în sens propriu un stîlp vertical, de care se putea atîrna vreun lucru oarecare. Şi la romani termenul crux pare să fi avut la origine tot sensul de stîlp vertical. Creştinismul a prefăcut crucea dintr-un instrument de tortură, aducător de moarte (“blestemat este… tot cel spînzurat pe lemn” – Deuteronomul 21, 23), într-un obiect sfînt, dătător de viaţă (“Căci cuvîntul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mîntuim, este puterea lui Dumnezeu” – I Corinteni 1, 18). Străvechiul simbol al victoriei soarelui asupra forţelor întunericului a devenit semn al mîntuirii şi al biruinţei întru Hristos, “Soarele Dreptăţii” sau “Răsăritul cel de Sus”. Cinstirea Sfintei Cruci a căpătat o pondere deosebită mai ales după ce Sfînta Împărăteasă Elena, mama Sfîntului Împărat Constantin cel Mare, a descoperit la Ierusalim lemnul Crucii de pe Golgota (la anul 326), iar Constantin însuşi adoptase deja crucea ca emblemă pentru steagurile şi monezile sale, după ce la anul 312, cînd îl înfruntase pe rivalul său Maxenţiu, semnul crucii i se arătase pe cer, ca făgadă de biruinţă: In hoc signo vinces, “Întru acest semn vei birui”. El a ridicat în inima Romei o cruce impunătoare, considerată prototipul troiţelor de mai tîrziu. Tradiţia spune că în anul 335 (cînd s-a sfinţit biserica ridicată de Constantin cel Mare pe locul Calvarului), la cererea mulţimii, neputînd să se apropie şi să atingă fiecare lemnul Răstignirii, Fericitul Macarie, Patriarhul Ierusalimului, a înălţat Sfînta Cruce deasupra amvonului (cum se arată şi în icoana marelui praznic din 14 septembrie), ca să o poată vedea tot poporul (care atunci a strigat, cu înfiorată bucurie: “Doamne, miluieşte-ne cu puterea Crucii Tale!”). Sinodul al şaptelea ecumenic (Niceea, 787) a stabilit definitiv că modul de cinstire al Sfintei Cruci este asemenea cu cinstirea Sfintelor Icoane, ea reprezentînd semnul distinctiv şi plin de putere al credinţei şi evlaviei creştine. Bisericile creştine tradiţionale sînt construite în formă de cruce şi poartă crucea în vîrf, ca semn identitar şi sfinţitor. Semnul crucii se regăseşte, pînă astăzi, şi în stemele multor ţări creştine. Credincioşii obişnuiesc să poarte crucea la gît, iar mormintele creştine sînt marcate cu cruci (în mod tradiţional, de lemn sau de piatră). Canonul prevede ca orice fel de cruce să fie sfinţită înainte de a i se da o destinaţie sau alta. Prin verticala ei, crucea semnifică legătura dintre cer şi pămînt, aspiraţia spre cele înalte, rectitudinea vieţii străluminate de credinţă. Orizontala ei semnifică îmbrăţişarea atotcuprinzătoare a lumii prin iubire jertfelnică, chemarea şi adunarea (ekklesia) tuturor în jurul axei sfinte care duce spre Cer. Punctul de întretăiere, de “cuminecare” a orizontalei cu verticala semnifică centrul esenţial al existenţei noastre, buna aşezare în taina mîntuirii, care este posibilă prin con-lucrarea în har a omului cu Dumnezeu, prin conexarea materiei la spirit şi a spiritului creat (sufletul omenesc) la spiritul necreat (Duhul Sfînt). Diferite forme de cruci Încă din Antichitate existau mai multe tipuri de cruci. Romanii se foloseau de trei feluri de cruci: crux commissa, denumită şi crucea Sfîntului Antoniu, avea forma literei T; crux immissa, sau crucea latină, avea patru braţe (+); crux decussata, sau crucea Sfîntului Andrei, avea forma literei X. Mîntuitorul a fost răstignit pe o crux immissa, fapt atestat de Sfînta Scriptură, unde Matei (27, 37), Marcu (15, 26), Luca (23, 38) şi Ioan (19, 19) pomenesc despre titlul pironit deasupra capului lui Hristos (redat iconografic cu iniţialele I.N.R.I. – Iisus Nazarineanul, Regele Iudeilor). Se cunosc circa 400 de forme de cruci, dintre care trei sînt cele mai răspîndite în lumea creştină: - crucea Tau, în formă de T (litera greacă Tau), forma cea mai veche, cu origini în Orientul păgîn; - crucea latină/catolică, cu 4 braţe inegale: † (stîlpul vertical mai lung), forma cea mai răspîndită la ora actuală; - crucea greacă/ortodoxă, cu 4 braţe egale: + (totodată simbolul actual al Crucii Roşii internaţionale). În afară de tipurile menţionate mai sus, de o răspîndire mai largă se mai bucură: crucea slavă/rusească (cu 8 braţe), crucea celtică (cu un cerc în mijloc), crucea Sfîntului Andrei (în formă de X), crucea papală (cu 6 braţe, cele din mijloc fiind mai lungi), crucea trilobată (cu extremităţile în formă de treflă), crucea sagitată (cu extremităţile în formă de săgeţi), sau crucile unor vechi ordine cavalereşti, precum crucea de Malta (cu braţele egale şi extremităţile mult lăţite). Swastika/zvastica (vechi simbol păgîn) este şi ea un fel de cruce (crux gammata). Crucifixul – crucea mobilă, de obicei manuală, pe care e înfăţişat Iisus răstignit – a apărut cam prin secolul 10, cunoscînd şi varianta crucifixului complex (cu Iisus însoţit de îngeri, Sfînta Fecioară Maria şi Sfîntul Apostol Ioan – căruia Domnul, de pe Cruce, i-a încredinţat-o pe Maica Sa). Însemnarea creştinului cu semnul Sfintei Cruci Creştinul adevărat se legitimează prin semnul Sfintei Cruci, căruia nu doar că i se închină, dar cu care se şi închină el însuşi (şi e bine să conştientizăm cît mai îndeaproape semnificaţia complexă a gestului ritual de “a ne face cruce” – care astăzi, din păcate, este adeseori “luat în deşert”): după rînduiala ortodoxă, ţinem trei degete ale mîinii drepte bine împreunate (semnificînd unitatea treimică a lui Dumnezeu), iar pe celelalte două lipite în podul palmei (semnificînd cele două firi unite “fără amestecare” în Hristos, dar şi cele două ipostaze ale umanului – bărbatul şi femeia – prosternate dinaintea Sfintei Treimi, ba încă şi unitatea sufletului cu trupul în firea noastră omenească); ducem mîna întîi la frunte (cinstind raţiunea umană subsumată Raţiunii Divine), apoi la piept (unde bate inima, centru al vieţii biologice, dar şi duhovniceşti), iar la urmă pe umărul drept şi pe cel stîng (ca într-o cuprindere a întregii noastre fiinţe); şi rostim concomitent (cu voce tare sau doar în gînd) marea taină a Dumnezeirii creatoare şi proniatoare: “în numele Tatălui” (cînd ne ducem mîna în sus) “şi al Fiului” (cînd ne ducem mîna în jos) “şi al Duhului Sfînt” (cînd ne-o ducem în lateral, de-a dreapta şi de-a stînga), încheind cu cuvîntul Amin (care se tălmăceşte: “Adevărat”, “Aşa să fie!”) – întărire a mărturisirii noastre “în Duh şi în Adevăr”. În închinarea cu semnul Sfintei Cruci avem, aşadar, rezumatul întregului nostru crez creştinesc şi mărturia simplă a faptului fundamental că “toate se cer după Cruce” (Sfîntul Maxim Mărturisitorul, Capete teologice, I, 67). Rugăciunea Sfintei Cruci Să se scoale Dumnezeu şi să se risipească vrăjmaşii Lui şi să fugă de la faţa Lui cei ce-L urăsc pe Dînsul. Să piară cum piere fumul, cum se topeşte ceara de faţa focului, aşa să piară demonii de la faţa celor ce-L iubesc pe Dumnezeu şi se însemnează cu semnul Crucii, zicînd: Bucură-te, preacinstită şi de viaţă făcătoare Crucea Domnului, care alungi demonii cu puterea Celui ce S-a răstignit pe tine, a Domnului şi Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, Care S-a pogorît la iad şi a călcat puterea diavolului şi te-a dăruit nouă pe tine, cinstită Crucea Sa, spre izgonirea a tot vrăjmaşul. O, preacinstită şi de viaţă făcătoare Crucea Domnului, ajută-mi mie cu Preasfînta Fecioară Născătoare de Dumnezeu şi cu toţi Sfinţii în veci. Amin. Axion la Înălţarea Sfintei Cruci Rai de taină eşti, Născătoare de Dumnezeu, cea care ai odrăslit, nelucrat, pe Hristos, întru care lemnul Crucii, cel de viaţă purtător, pe pămînt s-a sădit. Pentru aceasta, acum înălţat fiind, închinîndu-ne lui, pe tine te mărim! Cîteva tipuri de cruci: Link

Adi / Cuibul Corbilor: “Cele mai multe cruci de hotar din zona Ponor sunt ortodoxe, (solare/celtice), cele mai vechi inscriptionate cu chirilice si simboluri, vechi de vreo 200 de ani, unele sunt greco- catolice.” Toate orientate spre sud, pe cele mai vechi inscriptiile se pot descifra din ce in ce mai greu, sunt sterse de vant, intemperii. Muzeul Taranului Roman :  Locul în care fata așeza cu grijă zestrea care creștea de la an la an prin lucrul mâinilor ei era încrustat puternic cu semne apărătoare: pe ladă, simbolul creștin al crucii se întâlnește cu simboluri solare de origine precreștină, ilustrând o veche sinteză a spiritualității țărănești. Am gasit pietre de hotar pe culmile din jurul comunelor Ponor si Podeni. Pe platourile inalte din jurul Ponorului sunt zone mari defrisate probabil cu muuult timp in urma pe care se cresc acum animale, dar acolo sus s-a cultivat si grau, mi-au confirmat asta un parinte de la Manastirea Ponor si un localnic de deasupra Hudei lu Papara. Zona a doua este tot o zona agricola, “dosita” in spatele stancariei de la Coltesti (Piatra Secuiului), zona mai joasa dar tot inchisa, relativ izolata intre munti. In Padureni doua case care mi-au atras atentia, una avea floare vietii, arhitectura lor pare oarecum “romanica”. Poze zona Salciua/Ponor facute de Pr.Iulian Nistea, nascut in Salciua – nistea.com Link

În afară de monumentele, muzeele, evenimentele organizate periodic şi chiar legendele transmise din generaţie în generaţie, memoria eroilor Răscoalei conduse de Horea, Cloşca şi Crişan mai este păstrată în Apuseni şi prin intermediul unor cruci de piatră vechi de peste 200 de ani. Aceste cruci de piatră au fost ridicate după anul 1784 pentru a cinsti memoria celor trei mari eroi din Ţara Moţilor, liderii Răscoalei de la 1784, dar şi a celorlalţi iobagi români care au murit în perioada cât au durat ostilităţile. Pe dealurile din zona comunei Sohodol pot fi văzute câteva astfel de cruci peste care s-a ”scurs” negura timpului. Aici se rugau şi se roagă în continuare moţii şi îi pomenesc pe toţi cei care au murit în răscoala din urmă cu 232 de ani. Ridicarea moţilor împotriva asupririi austro-ungare a început în data de 28 octombrie 1784, într-o zi de târg la Brad. Crişan s-a dus la acest târg şi s-a întâlnit pe ascuns, sub podul de peste Criş, cu ţărani din mai multe sate din Zărand, pe care i-a convocat la o întâlnire la biserica din satul Mesteacăn, în ziua de 31 octombrie, duminică. În ziua de 31 octombrie 1784 s-au adunat la biserica din Mesteacăn 600 ţărani iobagi din Zărand şi din Munţii Apuseni. La întâlnire au venit Crişan şi Cloşca, Horea, fiind bolnav, nu a putut participa. Crişan le-a arătat ţăranilor o cruce de aur primită de la Horea, care i-ar fi fost dăruită acestuia din urmă de însuşi împăratul Iosif al II-lea odată cu o scrisoare prin care împăratul îi îndemna pe români să meargă să se înroleze în regimentele de grăniceri. Preotul din Mesteacăn a întărit cele spuse de Crişan, astfel că iobagii au pornit imediat spre Alba Iulia spre a se înrola în armată, pentru a scăpa de iobăgie. Mesteacăn a întărit cele spuse de Crişan, astfel că iobagii au pornit imediat spre Alba Iulia spre a se înrola în armată, pentru a scăpa de iobăgie. Răscoala izbucnită pe data de 31 octombrie 1784 la Mesteacăn, judeţul Hunedoara, s-a întins cu repeziciune în toată Transilvania. În mai puţin de două săptămâni răscoala cuprinsese comitatele de pe actuala suprafaţă a judeţelor Alba, Arad, Hunedoara, Cluj, Mureş şi Sălaj. Cea mai violentă manifestare a răscoalei a avut loc în judeţele Hunedoara şi Alba, unde aceasta izbucnise şi de unde îşi aveau originea şi conducătorii răscoalei. Timp de două luni au avut loc mai multe confruntări între ţăranii români şi nobilime, dar, în final, răscoala ţărănească a fost înfrântă prin intervenţia armatei austriece. După desfiinţarea oastei ţărăneşti Horea şi Cloşca se ascund în Munţii Apuseni, în Ţara Moţilor. Unele surse spun că doreau să plece la Viena într-o audienţă la împărat, alte surse spun că se ascundeau în aşteptarea primăverii, cu scopul de a reîncepe răscoala. Pe 27 decembrie 1784, fiind trădaţi de câţiva ţărani români din zona Albac, Horea şi Cloşca au fost prinşi de către austrieci. La 30 decembrie 1784 sunt duşi la Abrud, iar la 2 ianuarie 1785 ajung la Alba Iulia, unde sunt întemniţaţi în cetate, Horea într-o celulă aflată la etajul porţii Carol al VI-lea, iar Cloşca în clădirea Gărzii mari. Erau păziţi zi şi noapte de santinele postate în faţa uşii şi în interiorul celulelor. Iată cum descrie din Abrud, la data de 1 ianuarie 1785, vicecolonelul Kray capturarea lui Horea şi Cloşca: „Prinderea lor s-a întâmplat în ziua de 27 Decembrie, sub un brad de jumătate găunos, în jurul căruia pusese nişte crengi de lemne şi făcuse un foc mare ca să se încălzească. Ţăranii, de cari m-am folosit eu, au dat de urma lor pe zăpada proaspătă ce căzuse de curând şi dânşii prinseră mai întâi, la o depărtare mai mică, pe un păzitor al revoluţionarilor, pe care îl siliră să le descopere locul unde se află căpitanii. Ţăranii, cari se angajase să-i prindă, erau 7 inşi la număr, dintre cari numai 4 mai aveau puşti, şi aceştia patru plecară înainte şi când se apropiară de colibă, Horia îi primi ca pe amici şi-i întrebă, dacă umblă cumva după vânat, la care ei răspunseră ca da, sunt siliţi să caute vânat pentru armată, dar nu pot să capete nimic şi de jumătate sunt mai îngheţaţi. Atunci Horia îi invită să şează la foc. Doi dintre ţăranii aceştia se aşezară lângă Horia şi alţi doi inşi lângă Cloşca, şi acest din urmă îi întrebă numaidecât ce noutăţi mai sunt prin comune, iar ei răspunseră că oamenii în general se plâng de mulţimea cea mare de soldaţi şi că poporul trebuie să fugă. La cuvintele aceste, Cloşca zise înjurând: «Acuşi îi scoatem noi şi pe ei de aici şi-i alungăm la dracu». În timpul acesta se apropiară de foc şi ceilalţi trei ţărani şi în momentul acesta cei doi ţărani credinciosi, cari aveau certificate din partea mea, anume Ştefan Trifu şi Nuţu Mătieş, se aruncară asupra lui Horia şi Closca, îi prinseră de gât, îi trântiră la pământ şi cu ajutorul celorlalţi doi inşi şi cu încă cei trei soţi, cari încă alergară la dânşii, îi prinseră şi îi legară. În timpul acesta Horia scoase din sân un volum de hârtii, cât ţii într-o mână, şi le aruncă în flăcările cele mari ale focului, dar ocupaţi cu legarea lor dânşii n-au putut să le scape din foc." În urmă temându-se, ca nu cumva să năvălească asupra lor nişte oameni de ai lui Horia, se retraseră în grabă mare cu ei într-o poiană de oi, ceva mai depărtată şi de aici dederă îndată ştire trupei de soldaţi, care înconjurase şi dânsa pădurea şi ţinutul acesta şi era ocupată cu căutarea lor. Soldaţii aceştia sosiră numaidecât şi gornicii îi predară pe amândoi. Horia şi Cloşca erau armaţi cu puşti şi cu lănci. Cloşca mai avea şi două pistoale, pe cari încă nu mi le-au adus. Alte lucruri la dânşii nu s-au aflat, nici cai, nici bani, nici hârtii, afară de 6 fl. la Cloşca. Probabil că toate lucrurile aceste le-au ascuns, pe la amicii lor, sau le-au îngropat în pădure sub zăpadă. Că prinderea lor s-a întâmplat într-adevăr astfel, aceasta o confirmă unanim Horia şi Closca aici, în prezenţa mea şi a mai multor ofiţeri, şi dânşii adaogă că de aceea au stat timp aşa mult ascunşi prin păduri, fiindcă voiau să călătorească la Viena, îndată ce le sosiau banii, ce-i ceruse dela comune.” La 30 ianuarie 1785 a fost prins şi Crişan, care se ascundea în munţi deghizat în cerşetor. Crişan a fost şi el prins prin trădare, cu concursul unor ţărani români. El a fost adus la Alba Iulia pe data de 1 februarie 1785 şi întemniţat tot în fortăreaţă, în temniţa de sub poarta nouă. La 13 februarie 1785 Crişan a fost găsit mort în celulă. El s-a sinucis prin strangulare, profitând de faptul că nu era păzit de santinele în interiorul celulei sale şi ştiind ce soartă îl aşteaptă la finalul judecăţii. În 28 februarie 1785, Horea şi Cloşca au fost executaţi prin tragere pe roată pe Dealul Furcilor din Alba Iulia. (Sursa documentare: David Prodan, Răscoala lui Horea) Citeste mai mult: adev.ro/pbg4lb

De multa vreme crucile de tip celtic au exercitat o atractie pentru localnici. Am purtat numeroase discutii cu acesti bastinasi si am putut afla doar ca aceste cruci sunt pe aceste locuri "de cand lumea si pamantul". Enigmaticele cruci sunt o curiozitate chiar si pentru arheologi sau istorici. Cert este ca sunt o atractie locala pentru credinciosi,care se inchina la aceste cruci ca si cum ar fi incarcate cu o energie aparte. Pentru mine povestea acestor cruci celtice a inceput in urma cu vreo sase ani. Atunci am fost la Arinis (judetul Maramures) pentru a filma si fotografia crucile celtice de acolo si apoi le-am postat pe canalul meu video "maramuresguide" de pe youtube.Se spunea atunci ca ar fi singurele cruci celtice din Romania.Teoria aceasta s-a dovedit in timp a fi o teorie falsa ! Crucile celtice de la Arinis s-a dovedit ca nu sunt singurele cruci de acest fel. Cert este ca aceste artefacte sunt o adevarata fascinatie pentru unii localnici,care mi-au povestit multe despre ele. Postarea de pe canalul "maramuresguide" de pe youtube a avut si are in continuare multe vizualizari.Subiectul este interesant. Dar in deplasarile mele in teren am descoperit ca aceste cruci celtice nu sunt unicele cruci celtice existente in zona, asa cum spunea toata lumea. Am desfasurat o indelungata munca de teren in care am avut satisfactia de a vedea locuri minunate ale Ardealului. Incetul cu incetul am identificat multe locatii ale crucilor celtice din aceasta zona. Cu rabdare si rigurozitate am cercetat peste 30 de localitati din judetele Maramures si Salaj, aflate in zona de nord-vest a Romaniei. Am descoperit aici peste 70 de astfel de cruci. Eu le numesc "Cruci Solariene de tip Celtic",deoarece este greu de crezut ca sunt facute de mana celtilor sau macar pe vremea celtilor. Insa faptul ca aspectul lor este atat de asemanator cu alte artefacte similare celtice face ca denumirea de "Cruci Celtice" sa fie potrivita. Proiectul meu dureaza de cativa ani si poate va mai dura tot atatia ani. Am descoperit aceste artefacte,le-am fotografiat si le-am clasificat. Am elaborat o harta a localizarii acestor artefacte pe tipuri si localitati. Spiritul meu ingineresc m-a ajutat chiar si atunci cand este vorba despre un hobby. Pentru ca hobby-ul meu este fotografia dar si istoria. In urma acestor descoperiri s-a conturat o ipoteza de lucru : in nord-vestul Romaniei, pe teritoriul judetelor Maramures si Salaj,se constata o influenta celtica in cultura locala. Dar unde si cum se manifesta aceasta influenta in zona ? Influenta celtica se manifesta tocmai prin monumentele funerare de tip celtic existente intr-un numar atat de mare in bazinul Somesului si in zona adiacenta. Dar de unde aceasta influenta celtica ? Am inceput sa analizez aceasta ipoteza. Am discutat cu profesori de istorie despre aceasta zona si nu numai.S-a conturat astfel o teorie care s-ar putea confirma: Celtii au inaintat pe cursul marilor rauri ale Transilvaniei (si pe cursul Somesului) in perioada secolelor VI-II i.Ch. si au supus populatia locala. Izvoarele istorice ne indica prezenta pe meleagurile noastre a tribului celtic al anartilor. Celtii au stapanit aceste locuri pana la razboaiele cu regele dac Burebista,care i-a invins si i-a impins pana in zona Panoniei sau chiar mai departe. Razboaiele lui Burebista cu triburile celtice s-au desfasurat in perioada anilor 60-59 i.Ch. Enclave celtice supuse Regatului Dac au mai ramas pe aceste locuri din bazinul Somesului (NV Romaniei de azi),datorita faptului ca zona este relativ izolata si inconjurata de paduri dese. Celtii au convietuit aici cu dacii timp de secole si au fost asimilati de acestia. Dupa cucerirea de catre romani a Daciei aceasta zona bogata a ramas inafara cuceririi romane, in zona Daciei Libere. Dacia Porolissensis era aproape si era o zona predilecta pentru incursiunile de jaf ale razboinicilor daco-celti. Influenta celtilor asupra dacilor a fost covarsitoare. Dacii au avut numai de invatat de la civilizatia celtica, ce avea o cultura mai avansata decat civilizatia dacica.S-a produs astfel un mix de culturi. Deci in zona cercetata de mine se constata aceasta influenta culturala celtica.Se poate constata si in teren aceasta.Consider ca dovezile materiale pot confirma aceasta teorie,chiar daca nu exista izvoare scrise.Se poate spune ca daco-celtii sunt stramosii nostri. Astfel de dovezi ale influentei celtice in Europa s-au conturat si dupa cercetarile genetice intreprinse in ultimii ani. In deplasarile mele in teren am cercetat si zona localitatii Napradea din judetul Salaj. Si pe aceste locuri am gasit cateva "Cruci Celtice". In Cimitirul Vechi din Napradea am gasit o astfel de "Cruce Celtica" rupta si practic aruncata la gunoi. Era deteriorata dar totusi intr-o stare acceptabila ce impunea rapid masuri de salvare. Era data de 20 mai 2015 orele 17. Am sesizat imediat ca acest artefact este in pericol. Am telefonat domnului dr.Ilie Gherhes ,sef de sectie la Muzeul de Etnografie si Arta Populara din Baia Mare. Cu acesta am tinut legatura telefonica si l-am informat in decursul timpului despre cercetarile mele. Deci si aceasta situatie i-a fost comunicata in cel mai scurt timp. A doua zi am vorbit la telefon si cu domnul dr.Teodor Ardelean,directorul Bibliotecii Judetene "Petre Dulfu" din Baia Mare,despre care stiam ca sotia domniei sale este chiar din Napradea. Domnul dr.Teodor Ardelean cunoaste bine localitatea Napradea si are multi prieteni si colaboratori aici. In discutia telefonica i-am povestit ca acest artefact este practic in pericol si se impune salvarea sa. Teodor Ardelean a vorbit telefonic cu preotul Porumb Viorel din Napradea si a obtinut acceptul sau ca acest artefact distrus sa poata ajunge in custodia Muzeului de Etnografie si Arta Populara din Baia Mare. Contributia domnului dr.Teodor Ardelean in salvarea acestui artefact este deci capitala. Dupa aceea a mai trecut un timp pana domnul dr.Ilie Gherhes a mers sa ridice artefactul de la Napradea. Am fost foarte ingrijorat deoarece hotii de artefacte cauta astfel de obiecte, astfel ca artefactul nostru era in mare pericol de a disparea sau chiar de a fi distrus din greseala. De multe ori nepasarea este dusmanul de moarte al acestor artefacte.Cat despre vechimea acestui artefact ... se impune o analiza de specialitate si nu numai. Pot doar sa spun ca am discutat cu profesorii de istorie din aceasta zona ( nu dau momentan nume,dar le multumesc pe aceasta cale) si se contureaza o ipoteza care va fi prezentata cu ocazia viitoarei mele expozitii de fotografie avand ca subiect "Crucile Celtice". Link

Cornel Nistea Prima constatare legată de rolul crucilor din Munţii Apuseni şi de pretutindeni este sacralizarea locului. O cruce postată la o intersecţie de drumuri, într-un anumit spaţiu exprimă legătura omului cu Dumnezeirea. Crucea îndumnezeieşte locul. Acolo, pe cruce, e trupul lui Iisus Hristos, răstignit pentru mântuirea oamenilor, mai adesea prezent printr-un disc solar, cum e în cazul crucii celtice. Majoritatea crucilor de pe Arieşul Mijlociu din Munţii Apuseni sunt strâns legate de viaţa/tradiţia agrar-pastorală a zonei urmând ciclurile agrare/pastorale: imaş-ţarină, într-un spaţiu care nu depăşeşte uneori ca diametru doi kilometri sau chiar mai puţin. Între două pâraie e imaş, dincolo de părău, e ţarină şi fiecare spaţiu are într-un fel de centru al său o cruce, la care se oficiau slujbe religioase, sfeştanii de binecuvântare a stânelor, păstorilor şi vitelor pentru înlăturarea duhurilor rele pentru a le feri de boli, de dezlănţuiri ale naturii. În ţarină, la o asemenea cruce ca cea a Crocanilor, de Rusalii sau la Sânpetru, se oficia un mare maslu la care participau oamenii din satele comunelor Sălciua, Ponor, Baia de Arieş şi din alte sate: Poşaga, Mogoş, când se sfinţea apa cu care mai apoi se stropeau holdele, casele, colibele şi vitele. O semnificaţie deosebită avea agapa din această zi, cu binecuvântarea bucatelor şi oferirea de către gospodari celor din jur să guste din bucatele lor: Har din har, dar din dar se face!, pentru a da putere de rodire anului. Din Dealul Feţii până la Crucea Crocanilor sunt patru cruci, una în Cărbunări (Crucea din Funduri) şi una în dunga ce duce spre Fântâna Cailor (Crucea Mică); în Meterg mai era o cruce undeva, dispărută; o altă cruce se afla pe drumul spre Faţa Natului şi o alta la După Stână, toate integrate în spațiul ciclului agrar imaş-ţarină. Crucile din Lucaci (cea de piatră pusă de Codrescu pe pământul său), cea din Doştină – Crucea Bandî – şi Crucea Porumbului din şaua dintre Huda lui Papară şi Vânătare marcau locurile de ritual religios din vecinătatea colibelor şi stabulaţiei gospodarilor. De reţinut e că majoritatea acestor cruci sunt celtice, au în centrul lor discul solar şi motive arhaice: rozete, zigzaguri, calea şerpuită, funia împletită, coarnele berbecului şi alte motive care se găsesc pe diferite obiecte din gospodărie: furci de tors, lăzi de zestre, juguri, bâte, fluiere, codorişti de bici etc., toate exprimând o spiritualitate străveche, într-o stilizare artistică uimitoare, ce se poate constata cel mai expresiv pe ţesăturile şi cusăturile portului popular din zonă. Pe unele dintre crucile mari, ca aceea din vârful Citerii şi cea de la Podul de peste Arieş din Sălciua de Sus e sculptat ochiul divin iar dedesubt e scris dictonul: „Ce ţie nu-ţi place/ Altuia nu-i face”, zicere cu efecte moralizatoare imediate. Nu puţine dintre aceste cruci au baza încastrată într-o piatră de moară sau de râşniţă folosită ca masă de rugăciune, alteori piatra de moară sau de râşniţă este plasată pe un stâlp independent lângă cruce, cum e cazul Crucii de la Podul de peste Arieş din Sălciua de Jos. Aceasta, ca şi crucea mare de lângă podul din Sălciua de Sus sunt plasate în vecinătatea apei, pentru că aici se desfăşura ritualul de la Bobotează. Ce loc mai nimerit era decât să pui o cruce lângă fântâna dintre biserică şi casa parohială, oare nu tot ca o sugestie a unei surse de viaţă şi a sfinţirii preajmei, a întregului complexul creştin, marcând desigur sacralitatea centrului satului? Crucea, masivă, pusă acolo probabil în locul alteia între cele două războaie mondiale a devenit pentru oamenii necreştini ai dictaturii comuniste indezirabilă. După alungarea preotului şi transformarea casei parohiale în cămin cultural, unde se ţineau şedinţele partidului comunist, locul rugăciunilor îl luase Internaţionale, s-au făcut presiuni asupra sătenilor, acum membri ai partidului comunist, să taie din temelii crucea. Ei bine, oamenii s-au speriat, nu puteau face o asemenea ticăloşie şi-ntr-o noapte au luat crucea cu pricina de acolo şi-au pus-o în vârful Citerii, pisc de deal înalt căruia copiii mei îi spun Golgota, loc minunat din care crucea se vede de la mari depărtări. În drumul spre acel loc de pierzanie din fostele case parohiale se afla şi Crucea Bandî, cea aflată în vecinătatea gospodăriei Băceștilor pe un gruişor de pe marginea drumului. Şi acestei cruci i-a fost pus gând rău şi trebuia să dispară. Au luat-o Băceştii şi au pus-o nu departe de biserica nouă, o cruce monument cu o vechime de circa 200 de ani. Veche fiind, recent unii săteni au înlocuit-o cu o cruce nouă cu care aveau să se mândrească. Am luat crucea aceasta minunată şi piatra în care era încastrată şi i-am găsit un loc nou, lângă cărăruia de La Carpen ce duce spre biserica nouă, foarte aproape de casa noastră. În general crucile acestea pe care le numim generic „de hotar”, de data aceasta nu doar pentru că ar hotărnici cât ar marca un spaţiu, erau comandate meşterilor lemnari sau pietrari de către oameni înstăriţi din sat şi puse pe proprietăţile lor cu evlavie şi speranţă, speranţa că crucea pe care a fost răstignit cel care a Înviat din morţi va fi aceea care îi va ocroti şi le va asigura bunăstarea şi mântuirea. O problemă deosebit de actuală este că aceste cruci, în majoritatea lor, sunt foarte vechi, iar cele de lemn, mai ales cele cărora le-au putrezit acoperişul, se află într-un avansat stadiu de degradare, ele nemaiîndeplinind azi, în întregime, rolul lor de altădată, diminuând sau chiar dispărând economia agrar-pastorală de altădată. Totuşi, la unele dintre aceste cruci se mai oficiază slujbe religioase. A fost nevoie de un dezastru ca să se reia sfeştania de la crucea din Meterg, după ce prin anii 70/80 au fost trăsniţi opt boi din ciurdă, ciudat lucru, din opt familii diferite. LINK

Am nimerit candva peste poza asta si mi s-a pus pata. Dupa luni de zile am reusit sa ma duc sa .. “imi caut crucea”. Nu am gasit-o inca (!), dar am gasit altele. Si cautand povestea lor am aflat ca peste tot, inaintea comunistilor, Romania era plina de astfel de pietre frumoase. Distruse sistematic de comunism, acum distruse sistematic in continuare de ignoranta/nepasare, de “prostia” unui popor in “decadenta consumista”. Astfel de comori restaurate ar putea fi un mare potential turistic, macar asta ar putea fi o motivatie pentru a le salva, daca nu inteleg oamenii altceva. Cand/daca nu vor mai fi nici paduri nici astfel de pietre, “nu va mai fi nimic”, “va fi apocalipsa”. La crestinii ortodocsi, crucea, cu raze in centrul ei, este semnul Invierii, e crucea datatoare de viata. Inaltarea Sfintei Cruci se sarbatoreste la 14 septembrie, din anul 335. Spre deosebire de celelalte colţuri ale Europei, pentru români crucea celtică se consideră un simbol creştin, care este prezent la Sfânta Liturghie, pe icoanele Mântuitorului şi pe cupolele Bisericilor. În tradiţia creştină, crucea celtică reprezintă şi Taina Sfintei Împărtăşanii. Sfântul Disc, pe care se săvârşeşte slujba Proscomidiei, are această formă a crucii celtice. Cercul – timpul, semnifică unitatea noastră cu cei ce au trăit înainte noastră (strămoşii), cei cu care trăim în prezent, insă, și unitatea noastră cu cei care urmează să se nască. Link

Troiţele şi crucile de hotar din piatră sunt acele monumente care delimitau teritoriile până acum mai bine de o sută de ani. De asemenea, aceste elemente culturale mai aveau şi rolul de a reaminti anumite evenimente considerate importante la un anumit moment dat. Unele dintre acestea au fost ridicate acum peste 500 de ani, iar azi sunt într-o fază avansată de degradare, existând riscul dispariţiei lor. Memoria colectivă a păstrat istorii ale locurilor şi poveştile personale care au generat construirea troiţelor, pietrelor şi crucilor de hotar din piatră. Acesta se află nu doar în judeţul Olt, ci în toată ţara, dar la Olt a existat interesul câtorva persoane iubitoare de istorie care nu au vrut să lase ca asemenea dovezi ale trecutului să dispară. O inventariere a fost efectuată în acest sens şi a cuprins zeci de astfel de asemenea elemente culturale: pietre şi cruci de hotar din piatră, dar şi troiţe. Ulterior, acestea au fost cuprinse într-o carte numită “Caietele etnofolclorice ale Oltului – Troiţele şi crucile de hotar. Rolul şi semnificaţiile acestora în viaţa aşezărilor rurale din judeţul Olt”. Întocmită de Valeru Ciurea, referent la Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Protejarea Culturii Tradiţionale (CJCPCT) Olt, şi, respectiv, conf.univ.dr. Gabriela Rusu-Păsărin de la Universitatea din Craiova, cartea a putut fi realizată doar în baza derulării unui proiect finanţat de Ministerul Culturii, reuşind să scoată la lumină elementele cu valoare identitară mai-sus amintite cu scopul de a trage un semnal de alarmă şi a le salva de la degradare şi uitare. Iniţiatorii proiectului relevă că unele dintre troiţele şi crucile de hotar din piatră de pe raza judeţului Olt au fost ridicate şi acum câteva sute de ani. De exemplu, cea mai veche cruce de piatră din judeţ a fost identificată ca provenind din anul 1615 şi ridicată în satul Comanca din comuna Deveselu. Crucea în cauză se încăpăţânează să înfrunte intemperiile şi dezinteresul oamenilor. Multe alte asemenea elemente culturale, fie că sunt cruci de piatră de hotar sau troiţe, zac însă peste tot, dar nu toate pot fi identificate deoarece scrisul inscripţionat ori nu se mai distinge, ori nu sunt specialişti interesaţi să facă acest lucru. Cei care au efectuat inventarierea acestor monumente în judeţul Olt sunt conştienţi că numărul lor este mult mai mare decât se crede, dar că ele sunt greu de descoperit din cauza dezinteresului oamenilor şi a autorităţilor în principal. Specialiştii Centrului Judeţean pentru Conservarea şi Protejarea Culturii Tradiţionale Olt atrag atenţia că este imperios necesară restaurarea şi protejarea acestor dovezi de viaţă comunitară într-un timp cât mai scurt din două motive: starea actuală a troiţelor şi a crucilor de hotar, respectiv vârsta înaintată a meşterilor populari care mai execută asemenea lucrări. În judeţul Olt mai există în prezent doar o mică parte din aceste pietre de hotar, lăsate acum în majoritate de izbelişte, în ciuda importanţei lor istorice de-a lungul ultimelor sute de ani. „Vorbim despre elemente palpabile ale istoriei noastre. Din păcate, noi nu am înţeles încă importanţa acestora şi riscăm să rămânem fără aceste dovezi ale culturii şi istoriei. Cele mai multe dintre ele nu sunt deloc puse în valoare, iar cele vechi sunt cele mai năpăstuite. Troiţele ridicate mai nou, adică după anii 1990 încoace, se prezintă într-o stare bună şi sunt îngrijite de oameni, în special de către cei care sunt rude ale celor care le-au ridicat, dar cele vechi sunt lăsate în continuare de izbelişte. Aici se încadrează în special pietrele şi crucile din piatră de acum câteva sute de ani, care zac pe te miri unde – pe cine ştie ce câmp agricol, unele sunt deja căzute la pământ şi nimeni nu le dă atenţie crezând că nu au niciun rol. Comuniştii au avut o adevărată aversiune faţă de troiţele şi crucile de hotar din piatră, pe unde le vedeau le vroiau dispărute, dar acum suntem în alte vremuri şi ar trebui să ne comportăm ca atare şi să repunem în valoare aceste monumente istorice. Aici, primarii ar trebui şi pot avea un cuvânt de spus, dar, din păcate, nu o fac şi este păcat de ce se pierde, mai ales că nu ar implica nici costuri financiare mari”, este de părere Valeru Ciurea, referent în cadrul Centrului Judeţean pentru Conservarea şi Protejarea Culturii Tradiţionale (CJCPCT) Olt. În judeţul Olt se pare că troiţele de hotar ar fi mai numeroase decât celelalte elemente culturale menţionate, acestea având semnificaţii multiple: troiţe de drum, troiţe de fântână, troiţe în câmp, troiţe pentru eroi, troiţe adăpost. Gabriela Rusu-Păsărin, co-autoare a lucrării “Caietele etnofolclorice ale Oltului – Troiţele şi crucile de hotar”, spune: “Troiţele din cimitire sunt o dovadă că umbra o face numai lemnul, că stâlpul şi troiţa sunt însemne pe acest pământ pentru cel ce îşi lasă aici numele şi îi călătoreşte doar sufletul. Popa Emilian din Pietriş, comuna Baldovineşti-Olt, ne spunea că oamenii oamenii ar trebui să-şi facă crucea din lemn , că . (…) Meşterii cruceri din satul Pietriş, comuna Baldovineşti, judeţul Olt, obişnuiau ca, pe vremuri, când troiţele , le strângeau în seara de Înviere şi, după miezul nopţii, le dădeau foc în curtea cimitirului să ardă şi le înlocuiau cu altele noi. Nimeni nu lua acasă nici , încălcarea interdicţiei ar fi atras năpasta asupra familiei. Azi nu se mai practică, troiţele sunt lăsate să cadă şi să putrezească la pământ”. Cele mai numeroase în rândul troiţelor sunt cele “extrafunerare”, aceasta pentru că au mai multe funcţionalităţi. Troiţele la drum au destinaţii variate: să sacralizeze spaţiul, să purifice locul, să marcheze intrarea într-o localitate şi, ca în orice situaţie a intruziunii unui străin în spaţiul familial (în acest caz - comunitar), trebuia să se “cureţe locul” de posibilele atingeri ale maculatului cu gândul sau cu fapta. Troiţele la drum au şi ele scopuri diverse: troiţe adăpost cu prispă sau fără prispă, cu bănci şi masă din lemn sau doar cu icoane pictate pe pereţii interiori sau cu icoane aduse şi puse în ramă. Spaţiul devenea, astfel, sacru, iar călătorul avea loc de popas şi de închinăciune. În judeţul Olt numeroase sunt şi “troiţele-fântână”. În satul Câmpu Mare din comuna Dobroteasa, părintele Ciucă de la Parohia Câmpu-Mare a renovat nu mai puţin de 12 asemenea troiţe împreună cu sătenii şi care au fost apoi pictate cu scene biblice în ulei. La troiţa numită “Izvorul Maicii Domnului”, de marea sărbătoare Izvorul Tămădurii din Săptămâna Luminată se face slujbă mare, se scot veşmintele Sfintei Paraschiva, se organizează o procesiune mare la care participă pelerini din toată ţara; sărbătoarea este repetată în ultima duminică din luna octombrie. Legat de această troiţă-fântână se leagă un fapt inedit: aceasta poate fi ridicată de cineva care a dorit astfel să-şi “de-a izvor pe lumea Cealaltă”. Când moare, lângă crucea de la fântână se mai pune o cruce cu numele său; astfel, omul are o cruce pusă în timpul vieţii - cu rol de talisman, şi o a doua cruce ca simbol al trecerii într-o altă lume. Conf.univ.dr. Gabriela Rusu-Păsărin spune, în cartea menţionată, că troiţele-fântână sau cele ridicate lângă fântână sunt cele mai reprezentative pentru judeţul Olt deoarece marchează izvorul de apă şi asociază, în cele mai multe cazuri, cele trei elemente ce compun tabloul credinţei pentru cel plecat la drum: “apa bună de băut, crucea – loc de închinăciune, lemnul – copacul, liant între Lumea cu Dor şi Lumea fără Dor” Dacă, la acestea, se adaugă şi jgheabul din lemn sau, mai nou, din cauciuc de maşină - cu rol de loc pentru adăpat animalele, atunci se întregeşte imaginea relaţiei de întrajutorare dintre om şi animalele din gospodărie. O poveste locală legată de o asemenea troiţă-fântână spune că, în anii ’30, a fost o secetă mare. Biserica a organizat atunci procesiuni cu moaştele Sfintei Filofteia. Acolo unde s-ar fi oprit oamenii, sătenii au ridicat apoi o troiţă-fântână. Asemenea dovezi ale unor astfel de întâmplări sunt în comuna Stoicăneşti, unde a fost ridicată o troiţă-fântână şi o cruce de piatră în anii 1931-1934, dar şi la Mihăieşti, unde tot o cruce piatră a fost ridicată în 1934. Inedit este că, în cazul troiţei-fântână de la Stoicăneşti ridicată pe un câmp, este scris pe fântâna cu pricina un blestem asupra celor care vor spurca fântâna: „Blestemat să fie şi anatemat cine va viola sau va fura ceva de la această fântână”. “Fântânile cu cruci de piatră au şi ele o semnificaţie aparte: loc de izvor şi de iarbă verde. În pădure, în satul Comăniţa, şi în satul Cucuieşti, comuna Verguleasa, există asemenea troiţe ce reprezintă locul pentru reuniuni şi serbări câmpeneşti. Troiţele de fântână (ex: comuna Sprâncenata), fântânile (la Frunzaru) sau cele pentru <şipote> (Reşca) reprezintă tot atâtea documente comunitare pe baza cărora se poate reconstitui o parte din istoria locului. Troiţele de drum sunt şi ele foarte numeroase în judeţul Olt. Fabricate din lemn sau zidite, ele adăpostesc un izvor sau sunt doar piese de interior pentru odihnă, dr toate au icoane desenate, pictate sau tablouri cu imagini religioase prin care locul se sfinţeşte şi permite călătorului să-şi despovăreze sufletul prin rugăciune”, spune conf.univ.dr. Gabriela Păsărin în cartea mai-sus amintită dedicată troiţelor şi crucilor de hotar din judeţul Olt. În privinţa pietrelor de hotar de la Olt, demersurile cercetătorilor nu au fost atât de mulţumitoare ca în cazul troiţelor. Astfel, specialiştii anterior menţionaţi au stabilit doar că, de exemplu, pietrele de hotar din comuna Urzica delimitau moşiile Brâncovenilor de cele ale comunităţii - şi astfel sunt cunoscute şi astăzi. Amplasate la o distanţă de aproape un kilometru între ele, ele stau şi azi drept mărturie într-o pădure de salcâmi plantată pentru a stăvili înaintarea nisipurilor din zonă. Pe raza satului Potelu din comuna Ianca încă mai există, de asemenea, piatra de hotar în formă de cruce, iar piatra dintre Orlea şi Celei are încrustate motive ce amintesc de arta brâncovenească.  Numărul acestora este mult mai mare, dar el este încă necunoscut din cauza uitării şi indiferenţei oamenilor. “Toate aceste monumente comunitare ar trebui restaurate şi conservate. La urma urmei, vorbim chiar despre o datorie civică, o datorie morală faţă de familie şi de neam, o datorie de conştiinţă pentru a ne împăca cu noi şi cu lumea, pentru a trăi în armonie pentru liniştea noastră şi a celor ce ne urmează”, mai spune conf.univ.dr. Gabriela Rusu-Păsărin. Citeste mai mult: adev.ro/pbeqe5